Vedeau prima oară o asemenea hartă, chiar cei care erau marinari vechi; alţii, ca Ieremia, Haralamb sau Cristea Busuioc, poate nu văzuseră nici măcar alta, mai puţin încîlcită, de pildă, harta judeţului lor.

― Iată, aici e întreg Pămîntul, cu continente, mări şi oceane – şi uite unde ne găsim noi! începu Anton Lupan, împungînd cu vîrful creionului un cerculeţ, în dreptul căruia se vedeau nişte litere de necitit, ca un şir de puricei. Vedeţi, continuă el, aici e Marea Neagră, iar la apus, bucata asta de pămînt, în formă de gheată, e Ţara Românească; o credeaţi fără margini, dar ia uitaţi-vă ce mică e pe lîngă restul Pămîntului!

Oamenii priveau harta şi ascultau minunîndu-se, fără însă ca nedumerirea să li se fi şters de pe chip. Ieremia îşi duse mîna la gură şi clătină din cap, gestul obişnuit al ţăranului pe care-l uimeşte ceva.

― Adevărat, domnule, că mare-i Pămîntul! Păi noi ce mai sîntem pe lîngă el? Nişte gîndaci amărîţi!

― Uitaţi-vă, continuă Anton Lupan, arătînd cu creionul, aceasta este Mediterana, pe lîngă care Marea Neagră pare un lighean; iar Mediterana, la rîndul ei, faţă de Oceanul Atlantic, ai zice că e cît un lăculeţ. Pe toate aceste mări şi oceane, care scaldă continentele, mişună mii şi mii de corăbii şi de vapoare, iar pe continente freamătă viaţa a milioane de oameni…

Ismail se săltă de la locul lui şi, aplecîndu-se deasupra hărţii, întrebă temător, ca şi cînd s-ar fi aşteptat să se ridice din apele mărilor o mînă care să-l strîngă de gît:

― Unde estem Stambul?

― Uite-l colea!

Ce poţi să vezi pe hartă? Un pătrăţel înnegrit… Bucătarul oftă şi tăcu.

― În clipa cînd aici, la Sulina, soarele a apus, reîncepu Anton Lupan, fără să fi înţeles oftatul lui, în cealaltă parte a Pămîntului, în Alaska, în Tahiti sau în Hawai se luminează de ziuă. Cînd noi aici ne culcăm, trudiţi, să ne odihnim, în alte părţi oamenii îşi încep truda lor de fiecare zi. Viaţa freamătă necontenit pe Pămînt, nu-i niciodată odihnă deplină – odihna deplină ar însemna ca Pămîntul să fi murit. Dacă te osteneşti să cuprinzi măcar cu mintea întinderea acestei lumi, înseamnă că nu mai eşti chiar aşa de mic în faţa ei, cum a spus Ieremia, aşa de amărît. Eu unul mi-am pus în gînd să ajung la unul din capetele ei, unde a rămas pînă azi un loc necercetat de nici un călător.

― Adică să mergem chiar la capul Pămîntului, domnule? întrebă Cristea Busuioc, gîfîind.

Anton Lupan se uită la toţi, pe rînd. Gherasim stătea cu coatele pe masă, privind neclintit harta, fără ca pe chipul lui ca de gheaţă să se poată citi vreun gînd. Ieremia îşi luase mîna de la gură, dar îşi ţinea falca şi clipea din ochi, uitîndu-se pe furiş la ceilalţi. Ismail rămăsese posac încă de adineauri; ceea ce se vorbise pe urmă ai fi zis că nu-l mai privea. Pe chipul lui Mihu se ivise o lumină arzătoare, ochii îi sclipeau, vii, fără însă ca în ei să se fi stins mîhnirea de la început; era prea mărunt, prea nedestoinic pentru ceea ce se punea la cale aici!… Cît îl priveşte pe Haralamb, el îşi trase căciula pe ochi, îşi băgă mîinile în sîn şi se suci într-o parte, înstrăinîndu-se de vecinii săi, cu care pesemne socotea că nu are nimic de împărţit, în clipa cînd se pregăteau să plece la un asemenea drum.

― Fie şi capul Pămîntului, dacă vrei să-i zici aşa! răspunse Anton Lupan la întrebarea plutaşului. Dar să nu vă speriaţi, că ăsta nu-i un drum chiar aşa de greu de făcut. Iată, în loc să faci de douăzeci de ori drumul de-aici pînă la Pireu…

― O fi! zise Gherasim, cu chipul de nepătruns. Ceilalţi tăceau, parcă mai nedumeriţi ca la început. Chiar în ochii lui Cristea Busuioc, care atîta vreme visase să plece în lume, rupîndu-se de gura Siretului, unde se sfîrşeşte drumul oricărui plutaş, se ivise acum o îndoială uşor de citit. Numai Mihu asculta, îmbujorat la chip, cu aceiaşi ochi vii, neclintiţi.

Anton Lupan se scarpină în cap, imitînd fără voie gestul lui Gherasim. Era mai greu decît îşi închipuise, să le spună acestor oameni ceea ce ani de zile plănuise cu Pierre Vaillant şi alt şir de ani îşi spusese lui însuşi, în gînd. Aveau să înţeleagă ei oare însemnătatea cercetării unui pămînt încă necunoscut? Dar mai cu seamă aveau să înţeleagă cum se născuse acest plan în mintea lui? Să le vorbească despre călătoria lui Darwin, despre jurnalul bătrînului corsar, despre expediţia în care pierise Arnold Vaillant? Poate că, spunîndu-le acestea de pe acum, cînd ei încă nu-l cunoşteau bine, mai degrabă i-ar fi îngrozit.

― Vreau, continuă Anton Lupan, silindu-se să nu-şi piardă tonul hotărît, vreau să ajung acolo fiindcă n-au putut ajunge alţii, deşi s-au străduit. E un legămînt făcut cu mine însumi, să nu las necercetat locul acela necunoscut.

― Şi la ce bun, domnule? întrebă Gherasim.

― La ce bun?… Dacă primii navigatori care au pornit la drumuri mai lungi s-ar fi întrebat astfel, astăzi poate n-am fi avut nici măcar dovada că Pămîntul e rotund. Cei ce călătoresc sub îndemnuri necunoscute oricui, fac ca oamenii să ştie mai multe despre lumea lor – şi cu cît ştii mai multe, cu atît te poţi socoti mai stăpîn peste ea. Apoi, asemenea călătorii ajută oamenilor să se apropie între ei, să rupă hotarele care-i despart, întîi hotarele judeţului unde s-au născut, apoi pe al ţării lor, al altor ţări, al continentelor, iar la urmă hotarele lumii întregi. Aşa, într-o zi, cînd lumea va avea drumuri bătute în toate părţile de călători, cînd nu va mai rămîne loc tainic nicăieri, Pămîntul nesfîrşit întins în faţa noastră ne va înspăimînta mai puţin şi noi nu ne vom mai vedea atît de mici în faţa lui. E oare greu de înţeles ceea ce vă spun?

Nu răspunse nici unul; numai Mihu şopti: „nu!” – dar pe el nu-l băgau în seamă, nimeni nu-l auzi.

― Acum de ce taci, Ismaile? Te arătai mai voinicos la început!

Bucătarul ridică ochii lui galbeni, de cîine obidit:

― Mergeam!

― Aşa e, domnule! se auzi şi glasul lui Gherasim. Sîntem marinari,