― Bine; dar aş vrea ca mai înainte să înţelegeţi cu toţii ceea ce mi-am pus în gînd.

― Ei, ce nu înţelegem azi, o să înţelegem mai tîrziu. Altceva s-a încîlcit în capul meu acum, după cîte ne-ai spus: călătorii care au cutreierat lumea, cum ar fi Magellan, Columb şi mai ştiu eu care alţii, că doar am auzit şi eu de ei, au avut la îndemînă mijloace îndestulătoare şi tot le-a venit greu. Noi, oare, cum o să ne descurcăm? Ai dumneata, sau îţi dă cineva atîţia bani ca să putem pleca la un drum aşa lung?

― Am, pentru început; în orice caz, destui ca să terminăm corabia şi să vă plătesc pentru ce-aţi muncit.

― Mai pe urmă cine plătim? întrebă Ismail neliniştit, pe drept cuvînt.

La kir Iani avusese şapte lire turceşti pe lună; Anton Lupan îi făgăduise zece – rămăsese cu el pentru alte pricini, nu pentru acest chilipir – dar şi banii îşi aveau rostul lor, nu se putea lipsi de ei, că doar cum să trăieşti, din vînt?

― Nu-ţi face griji, Ismaile. Tot eu am să vă plătesc, ba o să aveţi chiar parte la cîştig.

― Si asta cîştig de unde luam? stărui bucătarul, fără să se fi liniştit.

― De unde îl lua şi kir Iani.

― Caram marfa, Pireu, Stambul?

― Da, anul ăsta, pînă la vara viitoare, o să cărăm marfă, la Stambul, la Pireu, în Mediterana, pe unde om găsi muşterii.

― Şi mai pe urmă? stărui Ismail.

― La vara viitoare cred că o să avem strînşi destui bani ca să pornim la drum, dincolo de Gibraltar, spre Pernambuco, Rio de Janeiro, Buenos Aires… Pricepuşi? răspunse Anton Lupan, arătînd pe hartă drumul presupus.

Ştia că una era s-o spună, şi alta s-o poată împlini; bănuia greutăţile care aveau să se ivească în cursul acestui drum atît de lung, simţea că pe deasupra aveau să mai fie altele, încă de nebănuit, dar nu se putea arăta şovăitor tocmai acum, cînd oamenii păreau aşa de îndoiţi.

Pînă la Gibraltar, bucătarul nu spuse nimic; numai cînd văzu creionul luînd-o peste ocean, icni şi începu să îngîne repede, parcă năucit:

― Allah-Allah-hu!…

― Iată unde trebuie să ajungem! continuă Anton Lupan, oprindu-se cu creionul la Capul Horn, colţul cel mai de miazăzi al Americii de Sud. Ei, Ismaile, mai ai ceva de zis?

― Caram marfa, cîştigam puţin, răspunse bucătarul, după ce-şi reveni.

― Asta de unde ştii?

― Kir Iani am spus.

― Dar ce-ai fi vrut tu, să-ţi arate adevăratul lui cîştig? Atunci i-aţi fi cerut să vă plătească mai mult.

Bucătarul nu părea liniştit nici acum: se tot foia, aruncînd priviri piezişe spre oceanul care se întindea de la Gibraltar pînă la coastele Americii de Sud.

― Ştiu ce vrei să spui! continuă Anton Lupan, ca şi cînd ar fi înţeles gîndul lui. E una să navighezi în ligheanul tău, pe la Pireu, pe la Stambul, şi alta să te avînţi pînă la capul Pămîntului. Ai să spui că aici nu vă pîndeau primejdii prea mari, şi chiar dacă ar fi fost să se întîmple ceva, nu era greu să vă întoarceţi în porturile voastre, să găsiţi altă corabie şi alt căpitan. Ai dreptate, m-am gîndit şi la asta. Îndată ce vom ajunge la Stambul, o să asigurăm corabia la o societate mare şi în contract o să vă pun, ca parte egală, pe fiecare din voi, încît, dacă ni s-o întîmpla vreo nenorocire, în orice parte a lumii am fi, o să primiţi atîţi bani ca să vă puteţi întoarce acasă şi să trăiţi un timp, fără griji.

― Asta bine am gîndit! încuviinţă Ismail. Dar vream ştim…

Aici, Gherasim, care de cîtva timp începuse să se uite la el cam chiorîş, nu se mai putu înfrîna şi izbucni:

― Ia ascultă, mă turcule, de cînd te-ai făcut tu aşa cusurgiu? Ei, fir-ai să fii! Ce, ai uitat cîţi căpitani au tras de tine ca de-un catîr? Ai uitat cîţi ghionţi ai mîncat de la ei? Ia să-mi spui tu mie, de cîte ori te-au aruncat în brînci pe schelă şi te-ai pomenit în praful de pe chei, numai cu şalvarii şi cu turbanul din cap? Dar de căpitan Mehmet ai uitat, că tu mi-ai povestit cum te-a băgat la închisoare, fiindcă i-ai cerut dreptul tău pe un an?! S-a plîns la poliţie, domnule, că l-a ameninţat cu moartea – şi poliţia l-a crezut. Ce zici, Ismaile? Mi se pare că ai stat vreo două săptămîni închis! Şi-acum face nazuri, al dracului turc!…

Gherasim mai bombăni ce mai bombăni, apoi se întoarse spre Anton Lupan, scărpinîndu-se în cap, şi îşi dezvălui şi el nedumerirea lui:

― Domnule, dar corabia noastră o să poată oare înfrunta un asemenea drum? Ţi-am spus că o cunosc şi ştiu că multă lume se minuna prin porturi cînd auzea ce furtuni am întîlnit. Vezi dumneata însă…

― Tu de ce nazurim? sări bucătarul, cu mare arţag.

― Linişteşte-te, că nu face nazuri! interveni Anton Lupan. Omul a întrebat… Gherasime, crezi cumva că Magellan sau Columb, de care mi-ai vorbit, au avut corăbii mai mari? Sau chiar să fi fost aşa, crezi că erau lucrate cu iscusinţa de azi? Ca să nu mai spun că noi întrebuinţăm acum pînze împărţite mai bine şi că, pe deasupra, folosim toate învăţămintele rămase de la navigatori în cîteva sute de ani… Deci să nu ne îndoim de corabia noastră ci mai degrabă să ne întrebăm dacă noi vom fi vrednici de ea.

― Şi asta e de întrebat, încuviinţă Gherasim, înclinînd din cap. Din toţi, numai dumneata, cu mine şi cu Ismail sîntem marinari…

― Nu uita că şi Ieremia a umblat pe mări cîţiva ani.

― N-am uitat, şi nu l-am uitat nici pe flăcăul ăsta, care a venit azi, că doar eu m-am minunat cel dintîi de îndrăzneala lui; ţi-am spus, o să fie un marinar bun. Dar chiar aşa, sîntem numai cinci; ne mai trebuiesc vreo trei oameni; de unde-i luăm?

― Nu-i nevoie să ne înghesuim atîţi; dacă am mai găsi încă unul, cred că ne-ar fi de ajuns, ca să avem la drum trei schimburi de cîte doi… Ce zici,