Flăcăul se suci şi mai mult, închizîndu-se în pielea lui, ca un arici. Parcă de plecat pe mări îi ardea lui acum?

― D-apoi eu nu-s marinar. Le ce să vă-ncurc?

― N-ai să ne încurci de loc; dimpotrivă, ai să ne fii de folos. Marinăria se-nvaţă, nu-i aşa, Gherasime?

― Se-nvaţă, dar pînă să se-nveţe, ar însemna să ne trudim noi în locul lui.

― Iar nazurim? sări Ismail. Domnule, luam, învăţam Haralamb, facem marinar bun!

― Ei, Haralamb, nu răspunzi?

― Nu merg, domnule! Să nu fii supărat, dar eu am de gînd să mă-nsor, să intru în rîndul oamenilor.

Şi după ce zise acestea, flăcăul se posomorî şi se strînse mai mult în pielea lui de arici, ca să nu se mai lege nimeni de el.

― Vai de capul tău! îl batjocori Ieremia, pufnind. Ai să intri tu în rîndul oamenilor cînd m-oi călugări eu! Parcă nu te ştiu?!

― Ce facem, Gherasime? zise Anton Lupan, un pic descumpănit de împotrivirea lui Haralamb, pe care se mira că nu-l cîştigase de partea lui, în mai bine de nouă săptămîni. N-aş vrea să luăm aşa, orice om s-o găsi.

― Aici ar fi şi greu să-l găsim. Să vedem, domnule, să aşteptăm; zilele astea trebuie să vină Penelopa, că prea a zăbovit mult, şi cred că am să-l înduplec pe Marulis – barem pe ăsta îl ştiu, e om cinstit şi marinar bun. Kir Iani şi-o fi întregit echipajul între timp, aşa că n-o să mă împiedice inima să i-l fur.

Ismail se posomorî; îl rugase pe Marulis să-i aducă un borcan cu saraiglii adevărate, de la Stambul, dar uite că Penelopa nu se mai întorcea, deşi de la plecarea ei trecuse mult timp.

― Kir Iani nu mai veneam! zise cobind. Am înecat pe drum…

― În sfîrşit, pînă la plecare mai avem timp, O să aşteptăm! hotărî Anton Lupan, rotindu-şi privirea de la unul la altul, pe rînd.

Ajungînd la plutaş se opri; se vede că acesta era un om sfios şi tăcut; pusese o întrebare, căpătase răspuns, dar de atunci nu mai spusese nimic. La drept vorbind, se cam grăbiseră să-l numere printre ei, fiindcă o vorbă limpede nu ieşise încă din gura lui.

― Ia spune, omule, ce-ai hotărît? Vrei să mergi numai pînă la Ţarigrad? Ai grijă să nu ne încurci!

― Apoi, domnule, ce mi-e Ţarigradul, ce mi-e capul Pămîntului?! răspunse Cristea Busuioc, fîstîcit.

Oamenii se puseră pe rîs, înveseliţi de copilăria acestui răspuns, pe cît de limpede, pe atît de deschis. Rîdea pînă şi Ismail, uitîndu-şi necazul cu saraigliile aşteptate de la Stambul, ba chiar şi Haralamb, cu toată înfăţişarea lui de arici. Numai Mihu stătea tăcut în colţul lui, uitîndu-se la Anton Lupan cu ochii vii şi totdeodată mîhniţi. Întîlnindu-i privirea, acesta clipi:

― Ce-i, Mihule?

Băiatul mişcă din buze, fără să spună nimic; în schimb, ochii vorbeau destul – şi deodată, pe chipul lui Anton Lupan se ivi zîmbetul acela greu de văzut.

― Adică la tine de ce nu m-oi fi gîndit? întrebă, scărpinîndu-se iarăşi în cap, ca Gherasim.

La drept vorbind, se gîndea de la un timp, iar adineauri, cînd cu hărţile, gîndul îi zăbovise asupra lui, destul de hotărît – numai că băiatul i se părea prea crud.

― Te pomeneşti că vrei să mergi şi tu!

― Ce să facem cu un copil? mormăi Gherasim. Anton Lupan continuă, ca şi cînd nu l-ar îi auzit:

― Ia spune, Mihule, nu te sfii!

― Aş merge, domnule! răspunse băiatul, cu obrajii arzînd.

Apoi îşi lăsă capul în pămînt şi adăugă mai încet, strecurîndu-şi pe sub gene privirea temătoare spre Gherasim:

― Numai să nu vă încurc… Eu n-am mai fost niciodată pe mare, nu sînt de loc priceput…

Şi deodată, cuprins de teama că ar putea să rămînă singur pe ţărmul acesta pustiu, să se despartă de ceilalţi, şi mai cu seamă de Anton Lupan, care se purtase cu el aşa de înţelegător şi de blînd, băiatul izbucni:

― Dar ia-mă, domnule, şi am să fac tot ce mi-oţi porunci! Zău, nene Gherasime, am să mă silesc zi şi noapte, mă jur să nu-ţi ies niciodată din cuvînt!

― La urma urmei, zise Anton Lupan, şovăind mai mult din pricina lui Gherasim, n-ar strica să-l luăm. Pe orice corabie e nevoie de un mus.

― Ce-i acela mus? întrebă Mihu, gîfîind.

― Un fel de ucenic-marinar.

― Apoi atunci, mai ales dacă-i vorba să fiu numai ucenic, ia-mă, domnule, şi-am să fiu ucenic bun!…

― Ce zici, Gherasime?

― Ştiu eu?! Dacă dumneata socoteşti… Altminteri, ce să spun, băiatul e inimos, destoinic, voinic, doar îl ştiu. S-ar putea să iasă din el un marinar priceput…

Mihu asculta cu sufletul la gură. Urechile îi vîjîiau şi parcă totul se rotea în jurul lui. Numai ca prin vis îl auzi pe Anton Lupan zicînd:

― Dar o să fie muncă grea, băiete, o să întîlnim furtuni şi alte primejdii, au să treacă ani pînă să venim înapoi… Aici glasul îi şovăi, apoi se auzi mai încet, dar parcă mai dîrz:

― …Dacă om mai veni!

Cîteva clipe se lăsă tăcere adîncă; marinarul e învăţat cu primejdiile, iar gîndul neîntoarcerii face parte din primele lui deprinderi; în tăcerea aceasta nu era spaimă, ci o îndîrjire aspră, care le făcea chipurile reci şi neclintite, ca ale unor stane de piatră. Numai Ieremia aruncă o privire piezişă spre vără-su, ca şi cum s-ar fi temut de mustrarea acestuia. Însă, cu toate că se ţinea deoparte, acum, chiar şi chipul lui Haralamb era neclintit şi aspru ca piatra.

― Merg, domnule!… şopti Mihu.

În tăcerea clipei, şoapta suna ca o hotărîre, ca un legămînt pe viaţă. Iar băiatul, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-i fie judecată rău pripa cu care spusese o vorbă ca asta, adăugă şi lămurirea lui, pentru judecătorul aspru:

― Parcă dacă aş fi intrat la stăpîn, ştiu eu cînd m-aş mai fi întors acasă?!

Alte cîteva clipe se priviră în tăcere, unii pe alţii; chiar şi inima lui Haralamb părea tulburată. După aceea, Anton Lupan înclină din cap şi vorbi, schimbînd glasul:

― Ieremie, mîine să te duci în port şi să faci rost de haine marinăreşti pentru Cristea Busuioc şi pentru băiatul ăsta!

Mihu se făcu roşu, apoi alb ca varul, şi iarăşi roşu, de-ai fi zis că obrazul lui e felinarul pe care moş Ifrim îl aprindea seara sus în turla farului.

― Dar Negrilă, domnule? întrebă, amărîndu-se iarăşi.

― Îl