Chiotul lui Mihu îl făcu pe Negrilă să tresară şi să se repeadă la el, cu priviri neliniştite şi întrebătoare. Apoi cîinele şi stăpînul o luară la goană împrejurul barăcii, se rostogoliră pe nisipul umed, chiuitul se amestecă în întuneric cu scheunatul şi cu lătrăturile, într-o nestăvilită hîrjoană. Cînd băiatul se întoarse la masă, jumulit şi lăţos ca zlătarii, urmat de dulăul care gîfîia cu limba scoasă, ceilalţi puneau la cale treburile de făcut în ziuă următoare; acum începea călăfătuitul punţii şi vopsitul bordajului. Bucătarul îşi freca mîinile, cu un zîmbet de mulţumire înfipt în mustaţa-i ţepoasă.

― De ce te bucuri aşa, Ismaile?

― Daca vopseam, pe urmă zgriam-pictam…

Fireşte, corabia trebuia să aibă scris numele, pe bordaj – la pupa şi la prova – treabă pe care cine ar fi putut s-o facă mai bine decît bucătarul? Ismail se bucura de pe acum la gîndul că o să-şi arate meşteşugul, căruia, la Stambul, proprietarii de caice şi barcazuri îi arătau multă preţuire. Se şi vedea, cocoţat pe schelă, cu penelul într-o mînă, în alta cu cutia de vopsele…

― N-o să fie nevoie, zise Anton Lupan – nepăsător, tîlharul! – fără să se gîndească la dezamăgirea bucătarului.

Dar vorba asta pe Ismail parcă îl îmbrînci într-un cazan cu smoală.

― Nu zgriam? întrebă, clătinîndu-se.

Cum adică să nu scrii? Ce, o corabie poate să plece la drum fără nume?

― O să turnăm litere de bronz, la şantier, continuă căpitanul, cu o cruzime de care nu-şi dădea seama.

― Turnam?… făcu năucit bucătarul.

― Da; aşa n-au să se mai şteargă, n-o să trebuiască să te ţii tot timpul cu pensula pe lîngă ele.

― Nu ştergeam?…

― Şi pe urmă, bronzul e mai frumos decît vopseaua!

― Mai frumoz?

Iată ceva ce nu putea să intre în mintea bucătarului; dar el nu găsi cu cale să arate vreo împotrivire, nu era lucrul lui, nu-i rămase decît să-şi plece capul în pămînt, cuprins de o grea tristeţe… Ţi se înecară corăbiile, Ismaile!

― Dar de chemat cum o să se cheme corabia noastră, domnule? întrebă Ieremia.

Bucătarul se uită la el, ca la unul venit de pe altă lume. Ce să mai vorbeşti de numele corăbiei, dacă ai de gînd să-l torni în bronz, în loc să-l pictezi frumos, cu vopsele, galben şi portocaliu împodobit pe margini cu verde?

Anton Lupan tăcea, cu gîndul dus în depărtare; mai vorbise o dată de numele acesta cu Pierre Vaillant, la cheiul Galatei – trecuseră de atunci patru ani de zile.

― Cred că numele unei corăbii trebuie să cuprindă în el dorurile, năzuinţele echipajului, răspunse aproape cu aceleaşi vorbe pe care le rostise la vremea aceea. Dacă i-am tălmăci numele vechi, şi i-am spune Speranţa, socotesc că ar fi cel mai bine.

Oamenii ridicară din umeri; numele nu li se părea nici frumos, nici urît – şi-apoi, pînă nu se deprindeau cu el, nu le spunea nimic, după cum nu spune nimic numele noului-născut, decît poate părinţilor care l-au ales şi s-au gîndit la el de cine ştie cît timp. După cum, atunci cînd i-am întîlnit prima oară, nu ne spuneau nimic numele lui Anton Lupan, lui Ieremia, Gherasim, Mihu, Cristea Busuioc sau Ismail. Dar într-o zi, numele corăbiei avea să. fie pentru ei cuprinzător şi viu, ca numele copilului care a crescut.

Tot aşa cum, în acea zi, numele oamenilor adunaţi aici vor fi pentru noi mai cuprinzătoare şi mai vii…

Priviţi-i de pe acum, căci în acea zi au să ne fie dragi, o să ne bucurăm de izbînzile lor şi-o să suferim cînd i-om vedea încolţiţi de primejdii sau nefericiţi. O să ni se pară uneori că seamănă între ei, că o vorbă spusă de unul ar fi putut fi spusă de vecinul lui; dar oamenii nu s-au adunat laolaltă ca să se întreacă în vorbe de duh, ci ca să mîne corabia pe mări, spre capătul lumii, prin grele încercări, înfruntînd duşmani şi furtuni.

Uneori Ismail va rămîne ceasuri întregi sub punte, închis în bucătăria, lui; dacă nu ]l vom vedea pe afară, să nu credem că a murit. Cristea Busuioc va tăcea zile în şir; să nu-l socotim nici prostănac, nici mut… Să nu ne aşteptăm ca fiecare să iasă în frunte, înfăţişîndu-se ca un erou: poleit, după tipic.

Dar cînd vom spune: „Speranţa a pornit la drum”, vom vedea nu numai corabia, tăind valurile cu toate pînzele sus, ci în mintea noastră vor răsări ei toţi, aliniaţi în rînd, cu părul fluturînd, privind spre orizont, mîndri şi dîrji, în sunetele marşului triumfal pe care etrava îl ridică în clipa tuturor plecărilor, oricare ar fi primejdiile de înfruntat în drum.

Aşa se alcătui, echipajul Speranţei la sfîrşitul acelei luni; mai lipsea, un om – pe Mihu nu te puteai bizui; era numai ucenic – iar ca să-l înduplece cineva, pe Haralamb nu fusese chip. Aşa ajunseră marinari Cristea Busuioc, plutaş de pe valea Bistriţei şi Ieremia, ţăran din sus de Buzău, aşa ajunse mus Mihu, cioban de pe la Cîmpulung.

Dacă nu şi-ar fi cunoscut oamenii, în seara aceea, Anton Lupan, ar fi fost îngrijorat şi nemulţumit: în afară de tînărul mus, care zburda în jurul barăcii, parcă ieşit din minţi, ceilalţi, se duseră la culcare închişi în ei, cu capul în pămînt, tăcuţi. Dar el nu vedea în asta şovăială sau descurajare, ci semnul marilor griji; căci erau oameni în toată firea, ştiau ce legămînt au făcut, ce greutăţi şi ce primejdii îi aşteaptă în viitorul lor drum – nu se lăsau amăgiţi. Singurul cu adevărat mîhnit era bucătarul, şi pe drept cuvînt.

― Tu de ce-am tăcut? pufnea către Gherasim, neputînd adormi. De ce n-am spus zgriam-pictam Ismail?…

CAPITOLUL  VI

Paznicul farului

În zilele următoare lucrul căpătă o însufleţire care te mira, dacă te gîndeai ce posomorîţi erau oamenii cînd se duseseră la culcare după acel sfat. Dar iată-i că munceau de la ivirea zorilor pînă după apus, iar în tot acest timp ţărmul răsuna de strigăte şi chiuituri, deşi, dacă te-ai fi apropiat şi te-ai fi uitat în ochii fiecăruia, pe rînd, ai