Dar venise luna iunie, ziua era mare, timpul părea că se statornicise blajin, şi ei, mînaţi de îndemnuri ascunse, munceau de dimineaţă pînă seara, cu sîrg. În timp ce o parte din echipaj vopsea bordajul, mînuind pensulele grăbiţi, ceilalţi, împreună cu cei doi marangozi de la şantier, desăvîrşeau înlăuntrurile corăbiei.

Acum, cînd treaba se apropia de sfîrşit, acest interior, pornind de la provă, se înfăţişa iată în ce chip:

O încăpere destul de strîmtă, fiindcă pe corăbii locul trebuie bine chivernisit, alcătuia bucătăria lui Ismail. Ea avea la mijloc un spaţiu liber de un metru şi jumătate pe doi, ceea ce, dacă stai să te gîndeşti, nu e prea puţin. Într-un bord erau dulapuri pentru crătiţi şi vase, iar în faţa lor maşina de gătit. În bordul celălalt se aflau alte dulapuri, încăpătoare, destinate restului de ustensile bucătăreşti, a căror listă fusese întocmită de Ismail, după ce se gîndise îndelung la toate felurile de bucate pe care urma să le gătească pentru ghiauri; tot aici aveau să-şi găsească locul cutiile cu arome şi condimente, de care nu se poate lipsi niciodată un adevărat bucătar, fie c-ar fi el franţuz, fie c-ar fi turc. Spre prova, printr-o uşiţă strîmtă, puteai intra, numai pe jumătate, în acea mică încăpere numită cambuză, nelipsită pe nici un vas, în ea îngrămădindu-se proviziile, ca în cămara obişnuită a unui gospodar.

Deasupra acestei uşiţe era scara care ducea pe punte, prin tambuchiul de lîngă cabestan. O altă uşă, asta însă făcută pe măsura unui om adevărat, răspundea în încăperea următoare, cabina echipajului, luminată de un spirai larg. La peretele din fund al acesteia erau cîte două paturi suprapuse, iar între ele, un dulap mare, cu şase despărţituri, cîte una pentru fiecare om din echipaj. În borduri se mai aflau încă două paturi şi deasupra lor, ca spaţiul să nu se piardă în van, se întindeau, pe toată lungimea cabinei, rafturi spaţioase, bune pentru orice întrebuinţare ai fi vrut să le dai. În sfîrşit, la mijloc se vedea o masă, fixată în podea, cu două tăblii care se puteau lăsa în jos, îngăduind oamenilor să se mişte în voie prin cabină, chiar dacă ar fi fost toţi adunaţi laolaltă – ceea ce pe o corabie nu se poate întîmpla decît foarte rar.

Pereţii, tavanul şi mobila acestei cabine nu erau făcute din vreun lemn scump, ci din brad românesc, atît de cunoscut lui Cristea Busuioc, de altminteri ca şi celorlalţi; dar bine netezit, chituit cu îngrijire şi apoi vopsit în alb, lemnul acesta ieftin dădea încăperii o înfăţişare luminoasă, care te îmbia. De nenumărate ori pe zi, oamenii îşi lăsau lucrul o clipă şi se duceau să-şi arunce ochii pe spirai în cabina lor, de care păreau mîndri ca de un palat.

În spatele acestei cabine se afla magazia, căreia marinarii îi mei spun şi hambar, întocmai ca oamenii de la uscat. Ea se întindea cam nouă metri în lungime şi, ocupînd pe corabie spaţiul cel mai larg, aşa cum se şi cuvenea, putea să primească zece vagoane de încărcătură, dacă era vorba de mărfuri cu volum mijlociu, adică nu din cele care trag prea uşor la cîntar. Patru ţevi de grosimea unui par de gard, puse la depărtări egale, două într-un bord, două în celălalt, străbăteau magazia, de la punte pînă la santină – cum se numeşte spaţiul de sub podea – şi prin ele puteau să se introducă sonde, ca să se vadă dacă nu s-a adunat apă care să ameninţe mărfurile din hambar.

Gherasim şi Ismail socoteau că sondele acestea, neîntîlnite de ei pe nici un barcaz, ar fi o zadarnică bătaie de cap. Ei ştiau că în santină se adună apă şi că, din cînd în cînd, trebuie s-o pompezi afară, dacă ţi-e milă de căpitan. Altminteri, dacă ţi-a fost lene, sau ai uitat, ce te priveşte pe tine, că doar nu-i marfa ta!?

― Ţineţi seama că de data asta vă priveşte pe toţi în chip egal! îi lămuri Anton Lupan, amintindu-le hotărîrea lui de a împărţi cîştigul cu fiecare om din echipaj. Pe urmă, nu uitaţi că tot ar fi trebuit să punem în magazie nişte stîlpi, care să susţină puntea. M-am gîndit să-i înlocuim cu aceste ţevi, ca pe vasele mai mari, şi astfel să facem două treburi deodată, cu aceiaşi bani.

― Asta bine am judecat! recunoscu Ismail, înclinînd din cap.

Şi se întoarse repede la treabă, încîntat de iscusinţa noului său căpitan. Puntea fusese călăfătuită şi acum, bucătarul cu Gherasim o smoleau, într-un ceaun, pus pe pirostrii la adăpost de vînt, jos sub bordaj, Mihu topea smoala, ca un pui de drac care pregăteşte caznele păcătoşilor aruncaţi în iad. Aşa, fumegîndă, cei doi o luau într-un fel de ibrice şi o turnau peste calafat, între scîndurile punţii, cu o îndemînare care te uimea, de-ai fi zis că întind nişte şnururi negre, drepte, fără noduri – treabă obişnuită pentru orice marinar.

În acest timp marangozii potriveau blănile de brad ale bocaportului, care închide gura magaziei, o deschizătură în punte, lungă de trei metri şi lată de doi, destul de mare, ca la încărcatul mărfii să nu fie belea.

Lipită de hambar, spre pupa, se afla cabina căpitanului, cu două paturi la borduri, cu o masă mare la mijloc, cu felurite dulapuri şi rafturi, pentru haine şi cărţi, totul de brad vopsit alb, ca şi în cabina echipajului, şi luminat de asemenea printr-un spirai. În sfîrşit, din uşă pornea scara care ducea pe punte, la cîrmă, sfîrşindu-se sub un tambuchi larg.

În cufărul său, Anton Lupan avea, pe lîngă alte instrumente de navigaţie, o busolă din cele mai noi, cu roza vînturilor cît jumătatea roţii de car. O cumpărase la Pireu, de la comandantul unui bric italian, care fiind la ananghie, în urma jocului de cărţi cu nişte potlogari, ar fi fost în stare să vîndă tot vasul numai să scape cu obrazul curat.

Busola fu pusă pe punte, la cîrmă, într-un habitaclu de stejar, lucrat de mîna iscusită a lui Haralamb, care, terminînd cu fierăria,