redevenise tîmplar. De altfel şi roata cîrmei, timona, cum se spune între marinari, ieşise tot din mîna sa, lucru frumos, lustruit, de ulm alb, numai că pentru cavile trebuise să ceară ajutorul unui strungar.

Tot el cioplea azi catargele, pe mal, ajutat de plutaş, după măsurile date cu mare grijă, ca întotdeauna, de Anton Lupan.

Cristea Busuioc mînuia barda şi cuţitoaia cu milă, ca şi cînd ar fi cioplit în inima sa, iar cînd îl vedea pe Haralamb desprinzînd aşchii groase, nepăsător cu minunea aceea de pini drepţi şi înalţi, de-ai fi zis că are suflet sîngeros, de casap, îşi băga mîna în barbă şi gemea, încruntat.

Apoi se sfîrşi chinul, catargele erau gata, netezite, date cu ulei de in să nu poată crăpa, aveau puse crucetele, apoi feluritele inele, fiare şi întărituri care robeau pentru totdeauna ceea ce mai rămăsese din bieţii copaci… Se apucaseră de alte treburi, tăiau cabluri de oţel, le îndoiau la capete peste rodanţe de fier zincat, le matisau făcînd ochiuri care să nu se desfacă, să nu se roadă ani şi ani – dar plutaşul, cu ochii la aşchiile rămase pe mal, tot mai ofta…

După cum e de înţeles, dacă ei ajunseseră să facă din aceste cabluri sarturile şi straiurile cu care se leagă catargele, ca vîntul şi mişcările corăbiei să nu le rupă, sau să le îndoaie cumva, înseamnă că treaba nu mai avea mult pînă la cap. Se uscase de mult vopseau pe bordaj, vopsea cenuşie, după hotărîrea lui Anton Lupan, ca să nu se murdărească la fietece pas, cum s-ar fi întîmplat dacă foloseau albastrul-azur, propus de Gherasim, sau portocaliul dorit de bucătar. Se terminase şi cu turnatul smoalei pe punte, peste calafat, se pusese cîrma, busola – ancorele cu lanţurile lor grele se aflau de mult la locul destinat, pînzele se coseau de zor, în port, de către acel bătrîn velar, catargele şi bompresul erau gata, iar sarturile şi straiurile, aşa cum am văzut, se desăvîrşeau bucată cu bucată, după măsurile date de Anton Lupan. Totul făcut cu chibzuială, scris mai întîi pe hîrtie ori trecut în plan, ca să nu te pomeneşti la urmă că lipseşte ceva, sau că altceva nu-i bine măsurat. Şi totuşi, mai rămăsese un lucru, la care nu se gîndise nimeni – şi uitat ar fi rămas, dacă Ismail nu s-ar fi dovedit mai cu grijă decît toţi ceilalţi.

Într-o zi, pe la ora prînzului, văzînd că bucătarul nu cheamă oamenii la masă, Anton Lupan îşi vîrî nasul sub şopron şi, lîngă oalele care fumegau, îl văzu pe Ismail adîncit într-o treabă de lemnar, alcătuind un fel de ladă ciudată, al cărei rost nu-l înţelegea.

― Ce faci cu lada asta, Ismaile? îl întrebă, mirat.

― Nu estem ladă! răspunse bucătarul, cu mîna pe ciocan.

― Dar atunci ce-i?

― La urmă vedeam!

Peste un ceas, cînd Anton Lupan reveni, nerăbdător, oamenii fiind înfometaţi, constată că lucrul lui Ismail, desăvîrşit, nu era altceva decît un coteţ, adăpostul obişnuit al cîinelui de pază, care poate fi văzut în curtea oricărui tîrgoveţ şi-n ograda oricărui ţăran; numai că bucătarul, în marele lui elan, îi făcuse şi uşă, cu balamale şi chiar cu zăvor, iar deasupra îi tăiase o ferăstruică rotundă, poate cu gîndul să-i pună şi geam.

― Ce-i cu coteţul ăsta?

Ismail se ridică, îşi îndreptă spinarea, răsuflă uşurat şi în sfîrşit răspunse printr-o întrebare, mîndru c-o luase înaintea celorlalţi:

― Negrilă unde dormeam?…

Anton Lupan se scărpină în cap, destul de încurcat, recunoscînd în sinea lui că lăsase o lipsă serioasă în plan.

După prînz, bucătarul îşi sfîrşi treaba, vopsind coteţul în portocaliul pe care nu-l putuse da pe bordaj, iar în faţă, deasupra uşii, scrise, cu verde, albastru, roşu şi galben, numele noului ei proprietar.

În timp ce mînuia penelul, încîntat, se gîndea că ar fi trebuit să mai adauge ceva, de pildă: „Bine am venit!” sau „Dormeam uşor!” dar acum era prea tîrziu: locul de deasupra uşii, lăsat prea mic, nu-i mai îngăduia.

A doua zi, coteţul fu urcat pe punte, la pupa, şi prins în buloane, ca să nu-l poată lua nici un val.

Aşa uită Ismail necazul cu literele de pe bordaj, turnate în bronz, în loc să le picteze el, cum s-ar fi cuvenit dacă ar fi avut de-a face cu un căpitan mai puţin ciudat. Noroc că Anton Lupan se oprise cu bronzul la bordaj; dacă ar fi încercat să pună acele litere spurcate şi pe coteţul lui Negrilă, pe care nici măcar nu-l avusese în plan, ieşea tămbălău de se auzea pîn’ la Galaţi…

Acestea se petreceau pe la jumătatea lunii iunie, cînd nu mai trebuiau multe zile ca totul să fie gata, şi corabia, dată la apă, să se desprindă de ţărm, înfruntînd primul val. Dar pînă atunci veniră două întîmplări, la care nimeni nu se aştepta. Prima, întîmplare cu haz, împlini bucuria lui Ismail, mulţumindu-l cu vîrf şi-ndesat în pasiunea lui de zugrav; a doua, zguduitoare, avea să dezvăluie o taină grea, umplînd de zbucium inimile tuturora, dar mai cu seamă pe a lui Anton Lupan.

* * *

Nu toate zilele sînt frumoase în iunie, cerul nu rămîne totdeauna limpede şi înalt, uneori îl acoperă nori grei, îl brăzdează fulgere în zig-zag, îl zguduie tunetul, făcîndu-l să fluture ca velele unei corăbii în uragan. Vîntul se porneşte cînd cenuşiu, de la uscat, cînd vînăt, din larg; atunci, marea prinde să se umfle şi să freamăte, nisipul fîşîie şi foşneşte, biciuind frunza ţepoasă a pirului şi-a buruienilor de pe mal, totul se culcă la pămînt şi se jeluie, neputînd ţine piept năvălitorului blestemat. Vai de bieţii pescari pe care asemenea furtuni, iscate din senin, îi prinde în larg! Vai de marinarii ale căror corăbii sau barcazuri sînt şubrede, au pînzele slabe şi căpitani nu îndestuli de bravi!

Dar aceste furtuni, atît de înspăimîntătoare pentru cei din larg, pricinuiesc adesea pagube chiar oamenilor de la uscat.

Într-o dimineaţă, după ce toată noaptea vîntul zgîlţîise acoperişul, iar ploaia bătuse furioasă în geam, kir Aristide Panaiotis, stăpînul locantei din port, dacă nu l-aţi uitat, îşi găsi vechea lui firmă dată la pămînt şi făcută praf.

Moş Ifrim, care îndată ce stinsese felinarele la far venise să-şi bea