obişnuitul pahar de rachiu, în loc de ceai, îl găsi pe negustor tînguindu-se lîngă tabla ruptă şi mototolită, de parcă şi-ar fi rîs dracul de ea. Ploaia contenise, dar cerul era tare înnourat, ceea ce făcea încă mai jalnic acest nefericit ceas.

― Kir Aristide, zise paznicul farului, dă-mi o sticlă de rachiu şi te scap!

― Cum mă scapi?

― O dată ce-am spus, lasă pe mine, nu mai întreba! Dumneata îngrijeşte-te de o tablă nouă, trimite pe cineva la şantier, peste canal. Mie dă-mi numai sticla şi de rest să nu ai habar!

În zăpăceala acelei clipe, kir Aristide uitase de Ismail, cu toate că mai acum o lună bucătarul încă îl îmbia să-i picteze o firmă nouă, demnă, precum spunea el, de heghemoniconul unui adevărat palicar. Moş Ifrim în schimb n-avea să-l uite, orice s-ar fi întîmplat, fiindcă abia deunăzi, într-o clipă de răgaz, Ismail îi făcuse chipul, cu vopsele, pe ditamai bucata de mucava. Ce, ca potlogarii aceia iviţi de puţină vreme prin bîlciuri, de le zice potigrafi, să te scoată mumie ştirbă şi să-ţi mai ia şi un franc?… Chiar şi baba lui, cît era ea de afurisită, scuipa de deochi cînd îşi vedea moşneagul pus pe mucava, mîndru ca un împărat, gras la faţă, roşu în obraz, să juri că-i flăcău de douăzeci de ani.

Iată dar cum se întîmplă că în dimineaţa aceea înnorată, paznicul farului, cu clondirul de rachiu în buzunar, se duse pe ţărm în solie la Ismail, meşterul zugrav. Cînd auzi ce bucurie îi hărăzise Allah, acesta lăsă totul baltă, îşi luă penelurile, cutia cu vopsele şi se duse, fără ca măcar să-şi ceară învoire de la Anton Lupan. Lasă că mare nevoie nici nu se mai simţea de el acum, cînd rămăseseră prea puţine treburi de terminat, pentru cîţi inşi erau. Gherasim cu Haralamb întindeau troţele cîrmei, iar ceilalţi potriveau cavaleţii sub bordaj, pregătind sania de lansare, căci venise şi momentul acesta, atît de mult aşteptat.

Ce bucurie, ce desfătare fu ziua aceea, cu toţi norii ei, pentru prea fericitul nostru bucătar! Ce de culori îmbinate ca în coada păunului cel mai înfoiat, ce de portocaliu, de galben, de roşu, de albastru, de verde, verdele maiestuos al pădurii şi firavul verde al firului de praz, ce litere îmbîrligate, împodobite unele cu steluţe aurii, cum e cerul în noaptea de mai, altele cu flori sfioase, sau gînditoare, sau semeţe, ca în poienile învăluite de soare după ce mai întîi ploaia le-a spălat – şi ce mîndru chip de palicar, cu obraz sîngeriu ca hălcile de carne gata să le toci pentru musaca, şi ce mustăţi, ascuţite la vîrf ca ardeiaşul iute, iar la rădăcină groase ca ardeiul gras, şi ce giubea, ca foaia de lăptucă, şi ce tichie înzorzonată ca un coş cu zarzavat!

Furat de pictură, Ismail îşi uită pînă şi de îndatoririle lui de bucătar; în ziua aceea, oamenii rămaseră nemîncaţi. Dar chiar să fi avut cine să le gătească, ei tot n-ar fi mîncat; fiindcă pînă la timpul prînzului se întîmplă altceva.

După plecarea lui Ismail, fiecare îşi văzu de treabă, gîndind ca pînă seara să mîntuie totul, lăsînd pe a doua zi numai lucrurile mărunte, adunarea sculelor, materialelor rămase şi desăvîrşirea saniei, pregătind corabia pentru lansaj.

Moş Ifrim se învîrti ce se învîrti pe lîngă oamenii care lucrau jos, mai trase o gură de rachiu, apoi, neavînd ce face, puse piciorul pe scară şi se urcă pe punte, la cîrmaci. Anton Lupan se afla în baracă şi, ajutat de Mihu, încheia socotelile lucrului terminat. De cînd îşi dăduse seama că tînărul său mus îi umbla prin hărţi şi prin celelalte hîrtii, îl luase la descusut şi astfel descoperise că băiatul acesta, venit de la oi, cu toată puţina lui ştiinţă de carte, desprindea cu mare uşurinţă înţelesul cuvîntului tipărit, iar cifrele, cu deosebire, păreau că nu înfăţişează nici o greutate pentru mintea lui. De atunci înainte, cînd avea prilejul, îl lua prin preajma sa, îi dădea cărţi să citească, îl punea să facă socoteli şi îl lămurea dacă îl vedea încurcat. Fără îndoială, ciobănaşul avea în cap o zestre neobişnuită, greu de găsit chiar la tineri mai învăţaţi, ceea ce îl umplea de uimire pe Anton Lupan. În curînd, Mihu avea să-i fie de un ajutor la care nu se aşteptase în ziua cînd se hotărîse să-l ia în echipaj.

Acum se uita la el cum scria, stîngaci, cifrele pe care i le dicta; mîna lui nu era deprinsă cu plaivazul, îl mişca greoi, încruntat, dar cînd trecea la adunare, chipul i se însenina, ochii îi alunecau ca argintul viu pe coloane, scoţînd socoteala dintr-o răsuflare, ca şi cînd ar fi avut maşină de calculat în cap.

În schimb, pe măsură ce chipul băiatului căpăta mai multă seninătate, fruntea lui Anton Lupan se încrunta. Reparaţia şi înzestrarea corăbiei îl costase de trei ori mai mult decît plătiseră pe ea acum cinci ani. Afară de banii datoraţi oamenilor, pe care îi ţinea puşi deoparte, abia dacă mai avea atît ca să poată duce treaba pînă la sfîrşit, să nu rămînă pe mal, încurcat. Dacă nu găsea numaidecît marfă cu care să poată pleca, îl pîndea primejdia de a rămîne fără echipaj, căci doar nu le putea cere oamenilor să lîncezească în port, nemîncaţi. Pe bună dreptate se arătase Ismail atît de îngrijorat săptămînile trecute, cînd venise vorba de bani.

Afară, în icneala topoarelor, în hîrşîitul ferăstrăului şi-n bocănelile de ciocan, se auzea glasul lui moş Ifrim, zgîndărindu-l pe cîrmaci:

― Ia, măi creştine, de colea şi trage-i un gît, că-i rachiu bun, hai!

Jos, Haralamb se opintea în pana cîrmei, iar pe punte, Gherasim trăgea de timonă, încercînd troţele, să vază dacă nu-s largi.

― Zi, nu vrei să bei, te ţii mîndru, parcă n-aş şti eu ce beţivani zac în voi, alde ăştia, de se cheamă că sînteţi marinari! bombănea paznicul farului, aşezat pe bocaport. Cu capul cam afumat.

Clondirul gîlgîi de cîteva ori, apoi glasul bătrînului se auzi iar:

― Da’ furtuna de astă-noapte, ai simţit-o?

― Am simţit-o, că doar nu eram mort!

― Ehe, furtună, ce credeai! Grecului i-a dat firma jos, mie era să-mi stingă felinarele la far! Ai