Gherasim întoarse capul şi-l privi mirat.

― Moşule, du-te de te culcă! Nu vezi că vorbeşti în dodii?

Moş Ifrim clipi, scutură din cap, apoi începu să rîdă prosteşte, rîsul omului beat:

― Aşa-i, că nu eraţi voi, erau alţii… Ăia, ehe!… Păi dacă aţi fi fost voi, ce, mai umblaţi slobozi azi?

Adîncit în gîndurile lui, Anton Lupan auzea acest glas – şi fără să urmărească înţelesul vorbelor, care aminteau nenorocirea petrecută aici acum atîţi ani, simţea în suflet o tulburare ciudată, fiindcă pricina ei nu i se lămurea. Pe la fereastra barăcii treceau fantome cenuşii, umbrele norilor care se fugăreau pe cer, cînd mai strînşi, cînd mai destrămaţi. Iar pe puntea corăbiei glasul tărăgănat al moşneagului nu contenea:

― Iacă aşa veneau norii şi-atunci: îi vedeai numai cînd scăpăra fulgerul, altminteri ce să vezi? cer, mare – tot un drac!

― Du-te, moşule, că te bate baba cu doniţa-n cap! Paznicul farului mai trase un gît de rachiu, apoi se uită la Gherasim, clipind – şi deodată rămase ţeapăn, cu mîinile încleştate pe clondir, cu ochii înspăimîntaţi.

― Lasă pistolu’ jos! răcni, trăgîndu-se înapoi, pe bocaport, cu o mişcare de groază, al cărei loc de plecare nu-l puteai bănui.

Negrilă începu să latre cu furie, învîrtindu-se în jurul corăbiei, să fi zis că-i turbat. Anton Lupan ieşise în uşa barăcii, cu carnetul de socoteli în mîini, chemat de o nelinişte ciudată şi se uita la moş Ifrim, nedumerit.

― Măi băieţi! strigă Gherasim, aplecîndu-se peste parapet. Veniţi careva şi luaţi-l de aici; şi-a băut minţile, mi-e să nu-l apuce boala copiilor.

Bătrînul însă îşi revenise din spaima aceea de neînţeles şi rînjea ca prostul, arătîndu-şi dinţii ştirbi.

― Aşa-i, că nu eraţi voi!… zise, după ce mai trase un gît de rachiu. Ăia, ehe!…

Apoi se uită stăruitor la Gherasim:

― Da’ să ştii că tu semeni cu celălalt!

― Care celălalt?

― Ei, care!… Cîrmaciul!

Moş Ifrim îşi recăpătase glasul flecar şi tărăgănat de la început, înecat în rachiu.

― Cîrmaciul! continuă, trăgîndu-se înapoi la locul vechi şi pregătindu-se să sugă din clondir. Era tot aşa de vînjos ca tine, numai că mi s-a părut mai scund. Da, mai scund, hotărît. Şi-avea o tăietură ici, în obraz…

Anton Lupan scăpă carnetul din mîini.

― O tăietură în obraz? bîigui Gherasim, uitîndu-se la paznicul farului, năuc.

Se întîmpla ceva de neînţeles, întreba una, şi altă întrebare se zbuciuma în capul lui, fără s-o simtă lămurit, îl văzu pe moş Ifrim pipăindu-şi un obraz, apoi pe celălalt şi gîndindu-se, nehotărît.

― Da, o tăietură în obrazul stîng! răspunse bătrînul, clipind.

Şi iarăşi trase un gît de rachiu. Gherasim făcu un pas înainte:

― Nu-l chema Sotir?

Dar nici aceasta nu era întrebarea nelămurită care mocnea în capul lui.

― Ba da! Aşa l-a strigat franţuzul – era un franţuz înalt, bălai…

Anton Lupan se năpusti înainte, răscolind nisipul ud, se agăţă de scară şi din două sărituri fu sus. În clipa aceea, Gherasim se prăvălea peste bătrîn, cu mîna în beregata lui, răcnind:

― Dar tu de unde ştii?

Iată adevărata întrebare, care se arăta limpede, în sfîrşit:

― De unde ştii tu, cîine bătrîn?…

Aşa se dezvălui taina lui moş Ifrim, pe care nimeni n-ar fi putut-o bănui. Erau de patru luni în preajma lui, îl întîlneau mai în fiecare zi, îl ospătau din cînd în cînd, îl căinau cînd îl vedeau bătut, e drept că îl simţeau şiret uneori, alteori cîrcotaş şi hapsîn, dar încolo părea un biet moşneag nevolnic, care nu făcea nici bine nici rău nimănui. Printre oamenii din port şi din tîrg trecea de asemenea drept suflet cinstit, cu frica lui Dumnezeu şi a babei lui, numai o leacă flecar şi beţiv… Acum beţia şi flecăreala făcuseră să se arate adevăratul lui chip.

E uşor de înţeles ce tulburare stîrni întîmplarea aceasta în sufletul lui Anton Lupan. Dar nici Gherasim nu era tulburat mai puţin; Sotir, cîrmaciul de pe L’Esperance, despre a cărui întîlnire cu piraţii afla abia acum, ii fusese prieten bun.

― Mi-era la fel de drag ca Panait, frate-miu, domnule, dar nu ştiam pe unde-o mai fi, îi pierdusem urma demult; cînd eşti marinar se întîmplă să nu-ţi mai întîlneşti prietenii ani în şir; credeam că s-o fi îmbarcat pe vreun vapor şi-o fi plecat spre Americi… Spune ce s-a-ntîmplat cu el, tîlharule! Altfel te sugrum!

Anton Lupan se repezi şi numai cu greu îl scăpă pe moşneag din mîinile lui.

― O să ne spună el tot, Gherasime, nu te grăbi! Acum lasă-l să răsufle, că l-ai înăbuşit.

Gherasim se aşeză pe bocaport, încă tremurînd, străduindu-se să-şi stăpînească mînia şi furia pe care şi ie simţea în suflet, clocotind.

În timp ce el se frămînta astfel, ţinîndu-şi capul în mîini, bătrînul, pe care-l credeau aproape neînsufleţit, deschise un ochi, se uită la cioburile rămase din clondir, pîndi o clipă cu ochiul celălalt, străbătut de vinişoare sîngerii – apoi, deodată, zvîcni de jos ca o lăcustă pe mirişte şi se aruncă peste parapet, de la cinci metri înălţime, să crezi că rămîne înţepenit în nisip. Dar în clipa următoare îl văzură ridicîndu-se şi tulind-o spre stufăriş, cu umerii aduşi, lipit de pămînt, ca un şoarece de cîmp, de parcă l-ar fi avut pe dracul în trup. Hotărît că nimeni nu l-ar mai fi ajuns, dacă Negrilă nu s-ar fi repezit pe urmele lui, nu i-ar fi sărit în spinare şi nu l-ar fi trîntit la pămînt.

Bătrînul tăgădui un timp, făcîndu-l pe Gherasim să-l zgîlţîie, ieşit din minţi, apucîndu-l cînd de piept, cînd de gît şi buşindu-i capul în nisip.

― Spune, că te ucid!

În sfîrşit, paznicul farului văzu că nu mai avea putinţă de scăpare şi mărturisi. Tîlhărise cu ai lui Spînu zece ani împliniţi, dar cică fusese numai gazda lor, îi pitea cu unele prilejuri, alteori le ducea mîncare, prin stufăriş, şi căra din lucrurile prădate la Galaţi, unde le vindea negustorilor, prin tîrg.

― Altceva nimic, oameni buni, iacă îmi fac cruce şi mă jur! Nu mă duceam cu ei, n-am prădat, n-am ucis!

― Minţi! Atunci de unde ştii cum s-a întîmplat, dacă nu erai de faţă, cîine bătrîn? De unde-l ştii pe Sotir?

Şi iarăşi se încleştă Gherasim în grumazul bătrînului, pînă ce acesta îşi dădu ochii peste cap, iar pe gură începură să-i curgă bale sîngerii. Zadarnic