Gemînd, horcăind, în cuvinte fără şir, moş Ifrim spuse totul, reamintind întîmplarea de atunci, pe care Anton Lupan o ştia tot de la el, însă în alt chip. Mărturisi că pe cîrmaci îl înjunghiase el, cu mîna lui, vîrîndu-i iataganul în piept, în vreme ce Spînu îl încolţea pe la spate apucîndu-l de mîini. La lumina fulgerului îl văzuse pe bietul Sotir, cu chipul acela brăzdat de o tăietură în obrazul stîng, chip care şi-acum îl mai chinuia în vis, îl văzuse prăbuşindu-se lîngă cîrmă, încercînd să ia pistolul de jos şi să mai tragă o dată, înainte de a se da răpus… Aşa pieriseră toţi, luaţi fără veste, loviţi pe întuneric, fără să ştie de unde şi cum. Zadarnic trăgeau cu pistoalele, cu puştile – nu vedeau pe nimeni, căci piraţii se tîrau pe brînci, pe lîngă parapet, pe după catarge, ştiau dinainte ce aveau de făcut.

Restul, Anton Lupan şi-l amintea din ceea ce bătrînul îi povestise mai demult; totdeauna se întîmpla la fel cînd piraţii prădau o corabie aruncată pe ţărm: nimeni nu le venea în ajutor nefericiţilor, lumea din tîrg stătea ascunsă, cu frica-n sîn; abia a doua zi, cînd piraţii erau fugiţi de mult, ascunşi pe la locurile lor, în stufărişul încîlcit, se apropia cîte un om mai milostiv şi, înainte de a lua şi el ceea ce mai găsea bun, îngropa leşurile în nisip. Poate în multe locuri, pe acest ţărm urgisit, zăceau oasele marinarilor străini, fără cruce, fără semn de mormînt, căci nimeni nu le ştia nici numele, nici dumnezeul căruia se închinaseră înainte de a muri.

― Pe franţuzul de care spuneai, cine l-a ucis? întrebă, gîtuit.

Paznicul farului îşi dădu ochii peste cap şi horcăi, adînc.

― Vorbeşte, ucigaşule, că nu te las viu! urlă Gherasim.

― Nu ştiu… Cînd a căzut cîrmaciul…

Povestea cu vorbe pe care abia le puteai desluşi. Cînd căzuse Sotir, bătrînul auzise un glas, venit parcă de sus, strigîndu-l pe cîrmaci şi spunîndu-i ceva, în grai necunoscut. „Pe catarg, după franţuz!” răcnea Spînu; el îi înţelegea vorbele, cunoştea orice grai străin. Atunci venise alt fulger şi, întorcînd capul, moş Ifrim îl văzuse pe acel franţuz căţărat la jumătatea catargului – era numai în cămaşă, bălai, înalt şi slăbuţ, dar năpraznic de învrăjbit, trăgînd la nimereală cu pistolul şi căţărîndu-se mereu, tot mai sus – să nu se lase învins.

Anton Lupan nu îşi mai simţea pumnii, atît îl ţinea de strîns, cu unghiile înfipte în carne, adînc.

― Spune mai departe! scrîşni.

Paznicul farului se uită la el cu un ochi înroşit, icni de cîteva ori, pe urmă deschise gura plină de bale sîngerii.

― Atunci…

Dar alt cuvînt nu mai putu rosti – închise ochii, sughiţă adînc, picioarele i se chirciră şi rămase aşa ţeapăn pe nisip, parcă neînsufleţit.

― Spune mai departe! şuieră Anton Lupan, aplecîndu-se asupra lui, pradă unui zbucium pe care nu şi-l putea stăpîni.

Mai era de rostit un cuvînt, ca întunericul în care se pierduse Pierre Vaillant să se limpezească în sfîrşit, după atîţia ani, să se dezvăluie pe deplin taina dispariţiei lui.

Zadarnic însă; bătrînul rămase înţepenit şi mut, cu gura strîmbă, lăsînd să se prelingă bale sîngerii. Gherasim se mai năpusti o dată asupra lui, dar oamenii îi opriră:

― Lasă-l, că l-ai răpus! După ce şi-o veni în fire, l-om mai iscodi!

Se făcu însă aşa fel, că sfîrşitul nu mai putu fi aflat din gura lui.

― Mihule! porunci Anton Lupan. Du-te şi caută-i pe căpitanul portului şi pe poliţai: să vină aici, numaidecît!

Băiatul plecă fuga, urmat de Negrilă, iar oamenii se aşezară posomorîţi pe nisip; nu-i mai ardea nimănui să se întoarcă la lucrul părăsit.

Cîteva clipe mai tîrziu, bătrînul ucigaş deschise ochii, ferit, îşi trase uşor, pe nesimţite, ţurloaiele sub trup – şi cu aceeaşi zvîcnitură de lăcustă sări în picioare ca s-o zbughească şi să se piardă în stuf. Fusese atît de neaşteptată această săritură, după ce pînă atunci zăcuse ţeapăn, parcă sfîrşit, încît rămaseră cu toţii năuci, privind neputincioşi în urma lui. Cînd se dezmeticiră şi se năpustiră în stufăriş, bătrînul nu mai era de găsit.

Îl căutară cît ţinu acea zi, răscoliră pădurea de stuf, se împotmoliră în smîrcuri, străbătură încîlcita urzeală de gîrle şi canaluri, intrînd în apa putrezită pînă la brîu, pînă la gît… Ziua întreagă răsunară în păpuriş lătrăturile cîinelui şi strigătele, înjurăturile oamenilor care nu voiau să se dea bătuţi – dar pînă seara nu găsiră nimic. Nimeni, niciodată n-avea să mai ştie de soarta bătrînului ucigaş… Şi dacă dură o vreme, undeva, în vreun sat de pescari din Deltă avea să se pripăşească vreun bătrîn prăpădit, cu părul alb ca floarea coliliei, cu umerii aduşi, să-l crezi nevolnic şi năpăstuit, nimeni n-avea să ştie de unde venea şi care era numele lui. Sau dacă peştii aveau să roadă din vreun stîrv prins în răgălii, sau dacă gîrlele aveau să ducă în mare şi marea să arunce pe ţărm un hoit putrezit, nimeni n-avea să poată răspunde dacă era hoitul acelui nemernic Ifrim…

În seara aceea Gherasim, împotriva cumpătării lui, se duse în port, la locanta grecului, şi bău pe nerăsuflate o sticlă întreagă cu rachiu. Ismail mîntuia de zugrăvit firma nouă şi se arăta tare fudul, fără să ştie nimic din frămîntarea tovarăşilor săi, pe care-i lăsase singuri la un moment atît de nepotrivit…

― Fir-ai tu să fii cu Coranul tău! îl înjură cîrmaciul.

Ba chiar îl înjură mai urît – deşi; la drept vorbind; bietul Ismail era nevinovat ca un prunc.

Gherasim se întoarse la baracă negru la chip, fără să se ştie dacă-i beat sau doar posomorît – şi toată noaptea se zvîrcoli în hamacul lui, gemînd.

Aşa se zvîrcolea, în suflet, şi Anton Lupan, cu mîinile sub cap, cu ochii deschişi în întunericul adînc. „Dar dacă n-a murit?” se întreba, pradă unui zbucium care avea să-l stăpînească iar zile în şir. Da, ar fi fost cu putinţă ca Pierre Vaillant să fi scăpat atunci şi astăzi să rătăcească pe cine ştie unde, fără să se poată afla de soarta lui; din întîmplări ca aceea de atunci, oamenii ies uneori cu mintea împrăştiată, cu memoria răvăşită