în vînt, trăiesc şi nu ştiu, nici cine sînt, nici de unde vin… S-ar fi putut să fie aşa, s-ar fi putut să fie în alt chip – zbuciumul lui Anton Lupan pornea, de la întunericul de nepătruns care acoperea acea fărîmă de nădejde, înfiripată pe mărturia bătrînului, nelimpede şi nedusă pînă la sfîrşit…

O dată cu căderea serii, lumina nu se mai aprinse la far; se mai întîmpla astfel uneori, în acel timp. Cerul nu s-a limpezise pînă la asfinţit, norii vineţi ameninţau ţărmul cenuşiu. Dincolo de canal, bătrîna rămase lîngă apă, pînă tîrziu, cu doniţa în mîini – sau poate rămase aşa pînă a doua zi, căci lumina dimineţii, o găsi în, acelaşi loc, nemişcată ca un stîlp, cu solzul de peşte din ochi lucind în razele soarelui răsărit de curînd.

Şi tot aşa rămase ea pînă înspre prînz, cînd veni alt om, trimis să ia paza farului în locul celui fugit. Atunci bătrîna îşi adună boarfele într-o boccea, se urcă în barcă şi vîsli ţeapănă, pînă la malul cestălalt, mişcînd numai din mîini. Aici trase barca pe pămînt, o întoarse cu fundul în sus, buşi în ea cu un pietroi, pînă o făcu zob, ca să nu rămînă de folos vreunui creştin, şi la urmă o împinse în apă, să se ducă pe mare şi valurile să desăvîrşească stricăciunea ei. Iar ea, cu bocceaua la spinare, cu doniţele în mîini, o luă de-a lungul canalului, pînă ajunse în port, unde se aşeză în ţărînă, aşteptînd vaporul, fără să audă o vorbă de la nimeni, fără să spună o vorbă nimănui. Şi aşa, mută şi parcă fără suflet omenesc în trup, cu solzul de peşte din ochi lucind, seara, vaporul o luă s-o ducă la urma ei, cine ştie unde, pe apele Dunării, în sus…

* * *

Cîteva zile mai tîrziu, timp scurs sub apăsarea acestei întîmplări, care n-avea să se uite curînd, Speranţa se legăna pe valuri, la cîteva sute de paşi de ţărm. Un remorcher, cu al cărui căpitan Anton Lupan se înţelesese din ajun, venise în zorii zile şi, întinzînd pînă la mal un cablu lung, o trăsese uşor cu sania ei pe nisip, ducînd-o în larg, la adînc.

Ar fi fost prilej de sărbătoare, ca totdeauna cînd se dă la apă un vas nou, sau măcar înnoit, dar Anton Lupan era încă prea tulburat, ca înveselirea să nu i se pară o profanare a amarelor lui amintiri; oamenii, care acum cunoşteau cu toţii pricina amănunţită a mîhnirii lui, desigur că gîndeau la fel şi îl înconjurau tăcuţi. Speranţa alunecase pe ţărm într-o linişte solemnă, fără strigăte şi chiuituri, dar poate că aşa, pentru fiecare dintre ei, clipa aceasta preţuia mai mult, avea să li se întipărească în suflet şi mai profund.

Acum, Speranţa, cu catargele întinse pe punte, gata să fie ridicate la locul lor, se îndrepta spre port, trasă de remorcherul al cărui fum înnegrea cerul senin. „Grozavă maşină!” se gîndea Gherasim, cu pumnii pe cavilele cîrmei. Într-un ceas făcuse ceea ce douăzeci de oameni, opintindu-se din greu în manele, învîrtind argaţii, n-ar fi făcut într-o zi. Grozavă, dar prea huruia şi scotea fum mult!

Ismail stătea la prova, lîngă ancoră, gata să dea drumul lanţului, dacă ar fi fost să se întîmple cine ştie ce bocluc. Şi el se minuna de puterea maşinii, zicînd, în sinea lui: „Aferim!”

Ceilalţi, cu pantalonii sumeşi pînă la genunchi, trăgeau sania la mal, cu ochii după corabia care plutea lin. Negrilă se zbenguia printre ei, strănutînd, uitîndu-se mirat şi chiorîş în jur, ori de cîte ori valurile se spărgeau în preajma lui, aruncîndu-i în nări stropii săraţi-amărui. Numai Mihu rămăsese pe ţărm, cam abătut şi înfricoşat oarecum; de data asta simţea o teamă nelimpede în faţa mării fără sfîrşit, pe care avea să se avînte în curînd, neavînd putinţa de a se mai răzgîndi; şi, ceea ce era mai rău, nu-şi putea destăinui teama nimănui, fiindcă atunci degeaba s-ar mai fi chemat că este el mus!

Două căruţe se iviră la far, ieşind de pe drumul pierdut în stufăriş: Haralamb le tocmise de cu seară, să ridice calabalîcul oamenilor şi tot ceea ce nu fusese urcat pe bord. Marangozii de la şantier desfăceau baraca, smulgînd scîndurile, la rînd; cuiele ruginite ţipau prelung, de parcă simţeau durerea acestui sfîrşit; nimic nu se dărîmă fără durere şi fără ţipăt – ţipăt de om, ţipăt de cui –, din zbuciumul îndurat azi iese bucuria zilei de mîine: se desfăcea baraca, de care oamenii erau legaţi cu atîtea amintiri, dar Speranţa pleca la drum!…

― Cu sania am mîntuit, domnule, zise Ieremia, apropiindu-se de Anton Lupan. Ce mai avem de făcut?

― Tu rămîi aici, pînă se încarcă tot. Pe Haralamb şi pe Busuioc trimite-i după mine, în port. Căruţele au să mai vină o dată, să ia lemnăria, că e păcat s-o lăsăm aşa, în nisip.

― Şi ce-o să facem cu ea?

― O s-o ducem la Stambul sau la Pireu; acolo scîndurile au mare preţ, chiar dacă-s vechi, că la ei nu-i belşug de cherestea, ca la noi.

Zicînd acestea, Anton Lupan porni spre port, nu înainte de a mai arunca o privire în jur. Fără corabie, care pînă acum făcuse parte din peisaj, ca o casă, sau ca un copac, locul i se părea pustiu, ca şi cum casa ar fi ars, sau copacul ar fi fost tăiat.

Însă Speranţa nu pierise, era aici, la cîteva sute de paşi, urcînd pe canal, îi vedea pavilionul, ridicat prima oară, fluturînd peste stuf – Speranţa pornea la drum…

Cînd ajunse în port, se apropia şi remorcherul, mişcîndu-se încet la deal. Anton Lupan sări pe puntea unui cargobot aflat la chei, cu al cărui căpitan se înţelesese de asemenea din ajun. Speranţa trase lîngă bordul lui. Ismail şi Gherasim aruncară parîmele şi doi marinari de pe vasul străin le prinseră ca să le lege strîns de cîte o baba.

― Gherasime, ai sondat în santină? E ceva apă?

― Poate cîteva picături, domnule, că sonda abia dacă s-a umezit puţin.

― Ai grijă să încerci mereu! îi porunci Anton Lupan, mulţumit.

Căpitanul cargobotului se apropie de el.

― Gata? Le ridicăm acum? întrebă, arătînd catargele întinse