― Da, să le ridicăm cît mai curînd; o corabie fără catarge îmi pare ca un om fără cap.

Macaraua vaporului începu să huruie, se răsuci, şi cîrligul ei coborî încet drept în mîna lui Gherasim, care îl agăţă la iuţeală de primul catarg, cel mai mic. Mic, mic, dar abia cînd cablul începu să-l ridice în sus, se văzu cît era acesta de lung.

Cristea Busuioc cu Haralamb veneau de-a lungul cheiului, vorbind însufleţit. În ultima vreme între ei se legase un prieteşug destul de strîns.

― Zău, măi frate Haralamb, de ce nu mergi şi tu?

― Nu merg! Ce să cat pe mări? Ţi-am spus c-o să mă-nsor!

Cînd văzu catargul legănîndu-se pe sus, plutaşul aruncă traista, singurul său avut, şi se năpusti pe punte; ce, putea să stea la taifas cînd alţii umblau cu pinii lui?

― Ce lungime are? întrebă căpitanul, în vreme ce al doilea catarg se ridica spre cer.

Anton Lupan îi urmărea, cu ochii pe sus.

― Douăzeci de metri deasupra punţii, răspunse, şi cu aproape cinci pînă la chilă, cam douăzeci şi cinci. Trei metri mai lung decît arborele mic.

― Unde i-aţi găsit aşa drepţi şi lungi?

― Pe-aici, prin munţii noştri.

― Frumoşi cresc brazii la voi!

― Şi oamenii la fel! răspunse Anton Lupan, cu ochii la Cristea Busuioc.

Pe puntea Speranţei, plutaşul privea vîrful catargelor, care parcă scărmănau norii pufoşi de pe cer. Erau falnice catargele – şi Cristea Busuioc, cu umerii largi, cu pieptul voinic, cu barba fluturată de vînt, era la fel de falnic şi el.

― Ei, domnule! strigă Gherasim, cu chipul strălucind. Acum pot să spun că mă simt iar la locul meu!

La ora prînzului, catargele erau întărite cu straiuri spre prova, cu sarturi în părţi, nu se mai clinteau, nu mai scîrţîiau în etambreu, iar oamenii din echipaj se îmbarcau unul cîte unul, aducîndu-şi fiecare sacul, traista sau bocceaua pe bord. Numai Haralamb nu avea nimic, îşi dusese boarfele în tîrg, la gazda lui – nu era marinar, ci musafir.

Ultimul se urcă Negrilă, păşind fără nici o sfială, de parcă toată viaţa lui ar fi fost cîine de matelot. Ismail îl întîmpină la schelă şi-l ademeni spre coteţul portocaliu, pregătit cu atîta dichis. Însă, în hazul tuturor, dulăul, după ce se apropie de coteţ şi îi dădu ocol, mirosindu-l curios, ridică un picior de dinapoi asupra lui şi îl stropi fără zăbavă, uitîndu-se neruşinat drept în ochii lui Ismail. Echipajul se prăpădea de rîs ca şi cei cîţiva străini strînşi pe chei.

Iar Negrilă, fără să-i pese nici de ai lui, nici de străini, luă puntea în lung, mirosind la tot locul, apoi se întoarse la mijloc, se urcă pe bocaport şi se întinse la soare, mişcînd din coadă prea mulţumit; coteţul bucătarului fusese deci respins – şi încă în chipul cel mai urît!

În ziua aceea, ca şi prima oară cînd debarcaseră aici, echipajul prînzi la kir Panaiotis, numai că de data asta era mai numeros. Ismail nu avusese nici unde, nici cînd să gătească mîncare – şi chiar dacă ar fi gătit-o, părea atît de necăjit şi de furios, încît de bună seamă ar fi aruncat-o peste bord. Ce folos că locanta avea firmă nouă, „La palicar veselim”, pictată de mîna lui, dacă pezevenghiul acela de cîine îl făcuse de rîs?!

Anton Lupan deschise un şip cu vin de Cotnar, dintr-o tainiţă pe care numai el şi Ieremia o ştiau, şi turnă în paharele tuturor.

― Beau pentru Speranţa şi pentru voi toţi! zise, ciocnind cu fiecare pe rînd. Aş fi vrut ca astăzi, fiind într-un fel sărbătoare, să ne adunăm în jurul mesei, pe bord, adică la noi acasă, cum face orice bun gospodar. Dacă nu s-a putut, să nu ne amărîm; o să facem asta altă dată, cînd Ismail o fi mai puţin furios.

Bucătarul mormăi ceva, de neînţeles. Nu avea numai necazul cu cîinele; firma pictată deunăzi fusese ultima lui bucurie aici. De la o vreme, cine ar fi avut timp să-l cerceteze ar fi văzut că era tot mai mîhnit; pare-se că apropierea plecării stîrnea nu ştiu ce zbucium în sufletul lui.

― Domnule, vorba e că ne mai trebuie un om, zise Gherasim, dezvăluindu-şi grijile, în loc să-şi bea paharul cu vin. Cu Penelopa slabă nădejde să mai vină cît sîntem noi aici.

― Caută prin port; mai ştii? – poate găseşti pe cineva să meargă măcar pînă la Stambul.

― Ei, pînă la Stambul om merge la nevoie şi c-un om mai puţin. Dar aş fi vrut s-avem echipajul întreg.

Ieremia îi tot dădea cu cotul lui Haralamb, musafirul – dar acesta stătea cu nasul în jos, încruntat şi tăcut. Anton Lupan întoarse capul spre el:

― Iacă, să nu uit: după-masă vino să ne socotim, să-ţi dau banii cuveniţi.

― Lasă, domnule, mai este timp. Poate mai aveţi vreo nevoie, stau pînă la urmă, să vă ajut.

― De unde să mai fie timp?! Dacă găsim marfă, într-o zi, două, pornim…

Aici Anton Lupan se opri şi se uită cam îngrijorat la Gherasim. Încă nu spusese nimănui că dacă marfa aceasta zăbovea un timp, săptămîna viitoare i-ar fi fost greu să scoată bani chiar şi pentru piaţă, ca Ismail să aibă cu ce le găti.

Cîrmaciul văzu îngrijorarea din privirea lui.

― Domnule, cît despre marfă, să nu-ţi faci dumneata griji! Nu-ţi făgăduiesc nimic pentru Ţara de Foc, nu cunosc asemenea muşterii; dar dacă-i vorba de Pireu, de Stambul, poţi să fii liniştit!

După prînz se răspîndiră fiecare la treburile lui, aşa cum îi împărţi Anton Lupan, totdeauna cu socotelile în buzunar, cu planul dinainte făcut. Acum totul mergea uşor, zbîrnîind, toate erau pregătite, numai să le pui la locul potrivit. Mai întîi aşezară bompresul, acel catarg ciudat, întins în afara etravei, ca antena unui gîndac uriaş, din ce în ce mai scurt, mai ciuntit la corăbiile rămase pe mări azi. După ce îl înţepeniră cu sub-barba în jos, de etravă, cu cabluri groase în părţi, de bordaj, cu straiuri în sus, de arborele trinchet (cum se numeşte la o goeletă catargul mai mic, din prova), Gherasim încalecă pe el şi se apucă să lege dedesubt o plasă, întinsă pe toată lungimea lui.

― Asta la ce trebuie, nene Gherasime? îl întrebă Mihu, singurul rămas pe punte, să-i fie