― Ca să nu cazi tu în apă, cînd ai să te duci pe bompres! răspunse cîrmaciul, zîmbind pe sub mustăţi.

― Nu, fără glumă, nene Gherasime!

― Ce glumă, măi băiete? N-a fost vorba că tu o să fii mus?

― Ba da; aşa a rămas hotărît.

― Atunci ce te mai miri? Locul musului aicea este, unde mă vezi pe mine acum!

― Adică pe ăsta, cum îi ziseşi – bompres? Ce să caut pe el? Dumneata rîzi de mine, nene Gherasime!

― Ba nu rîd de fel; parcă mie îmi arde de rîs? Vezi tu, aici în faţă o să vină o pînză, în trei colţuri, care se cheamă foc. Ca s-o pui la locul ei, ori ca s-o scoţi, trebuie să te duci pe bompres.

Mihu se aşeză pe punte, tare obidit.

― Da’ mie mi-e frică! mărturisi, aproape plîngînd.

― Aşa crezi la început, îl îmbărbătă Gherasim. Pe urmă te obişnuieşti. Pînă să-ţi treacă frica, o să se ducă altul, iar tu o să te uiţi.

Băiatul îşi simţi inima mai la locul ei. Privi apa, jos, privi bompresul şi nu i se mai păru chiar aşa de lung.

― Nene Gherasim, să viu şi eu acolo? Aş vrea să-ţi ajut.

― Vino, numai să n-aluneci. Mai bine să te descalţi! Peste vreun ceas, Anton Lupan, care se întorcea de la Căpitănie, îl găsi pe Mihu tocmai la capătul bompresului, terminînd de legat plasa, în vreme ce Gherasim sta turceşte pe punte şi se minuna de iscusinţa lui.

― Ce faceţi aici?

― Fac şcoală cu musul!

― Ei, şi merge treaba, merge?

― Merge, după cum poţi să vezi!

― Atunci foarte bine!… Fiindcă, Mihule, începînd de astăzi eşti îmbarcat pe Speranţa, trecut în actele Căpităniei. Mîine o să capeţi chiar şi carte de marinar, cu stema ţării, cu pecete şi cu iscălitură…

― Că n-o fi iscălit căpitanul năsos!

― Ba chiar el, cu mîna lui!

― Nu mai spune!?… Gata cu abecedarul?

― Cu abecedarul încă nu, dar la iscălit s-a deprins.

― Păi, dacă-i aşa, acum o să-i mai crească nasul încă de un cot!

― Vezi să nu te-audă, că-ndată o păţeşti!

― Nu pune el mîna pe mine, aici pe bompres!

Anton Lupan întoarse capul, ferindu-se de el, să nu-l vadă rîzînd; cînd naiba se dezgheţase aşa tînărul lor mus, că pînă azi dimineaţă îl ştiuse sfios? Oare îşi trăgea îndrăzneala de la acel bompres?

― Ce zici, Gherasime?

― Dacă nu şi-o lua nasul la purtare, o să fie un marinar bun.

― N-o să şi-l ia; numai să ştii să-i vorbeşti. Ei, acum mă duc să văd ce-i şi cu pînzele. Ceilalţi s-au dus?

― Mai adineaurea.

― Da’ Ismail unde e?

― Cred că în tîrg, după cumpărături.

― Bine; dă-i zor să termini ce mai ai de făcut, că dacă în seara asta aducem pînzele, mîine ieşim să facem o încercare, în larg.

― Aşa, cu hambarul gol?

― Dacă vîntul n-o fi puternic, merge şi fără lest.

― Bine, domnule. Eu mai am puţine de făcut; numai grijelele au să-mi ia mai mult timp.

― Ce sînt acelea grijele? întrebă Mihu, după ce rămase iar singur, numai cu Gherasim.

― Iacă, şipcile astea de stejar pe care le vezi aici.

― Şi ce facem cu ele?

― Le legăm între sarturi, ca pe nişte trepte; aşa, cînd o fi să te urci pe catarg, o să-ţi fie mai uşor, n-o să te văd plîngînd.

― Pe catarg mă urc eu şi fără ele, că-n asta sînt meşter.

― Meşter?! Măi băiete, de cînd cu bompresul te-ai cam obrăznicit! Unde ai văzut tu catarg la stîna ta din munţi?

― Catarg nu, nene Gherasime, da’ copaci înalţi, cîţi vrei.

― Aşa?! făcu cîrmaciul, acum dumerit. Zi, ai umblat după veveriţe!? Atunci ia urcă-te colea, să te văd şi eu!

― Pe cel mare?

― Mă mulţumesc şi cu cel mic, la început.

Mihu îşi lepădă cizmele, la iuţeală, că de cînd era mus nu mai umbla în opinci, cuprinse catargul în braţe, şi, ajutîndu-se de tălpile goale, începu să se caţere în sus. În clipa asta poate, uitase unde se găseşte şi îşi închipuia că se caţără pe un brad înalt, cum cresc ei prin păduri. Alungind la crucetă se opri, să răsufle un pic.

― Vrei mai departe, nene Gherasime? întrebă, cu ochii în sus.

― Dă-i drumul înainte; hai, pînă la măr!

― Măcar dac-ar fi un măr adevărat! Aş avea spor mai mult!

Ajuns în vîrful catargului, Mihu îşi încolăci picioarele pe lemnul lustruit, şi abia acum se uită în jos, la pămînt. În prima clipă, mai-mai că ameţi. Dunărea se vedea ca un şarpe lung, cenuşiu, adormit în drum. Cele cîteva vapoare şi barcaze, înşiruite pe firul apei, la deal, ai fi zis că-s nişte pureci micuţi. Stuful verde, înalt cît omul voinic, părea un lan de grîu răsărit de curînd. Toate se vedeau de aici mici-mititele, numai marea crescuse parcă mai mult. Lui Mihu îi fu iarăşi frică de ea şi îşi întoarse ochii dincoace, spre pămînt. Tocmai atunci Ismail venea pe chei, cu un sac la spinare, gîfîind sub povara lui. Negrilă se ţinea după el, zbenguindu-se, dînd să-l apuce de surtuc. Se vede că bucătarul uitase ocara şi acum erau prietenii cei mai buni.

― Nene Ismaile, ia uită-te în sus! Sacul bucătarului căzu la pămînt.

― Dam jos acum-acum!

Văzîndu-şi stăpînul cocoţat sus, de unde ştia că-l lăsase la prova, cu Gherasim, Negrilă latră neliniştit, pe urmă sări pe punte, se opri la picioarele catargului şi începu să-l rîcîie, scheunînd.

― Hai, acu’ vino jos, Mihule! porunci Gherasim, pe deplin lămurit în privinţa însuşirilor tînărului mus.

Treceau repede ceasurile, după prînz. Grijelele erau puse la catargul mare, mai rămîneau de pus la cel mic, ghiurile se aflau la locurile lor, atîrnînd de balansinele lungi, fungile şi scotele, trecute prin scripeţi, aşteptau doar să le întinzi, mai lipseau pînzele, ca să pleci la drum.

― Bravo, băiete! zise Gherasim, arătîndu-şi pe faţă mulţumirea, acum, la sfîrşit. Mus ca tine nici c-am mai văzut!

Numai Ismail, naiba ştie de ce, bombănea şi pufnea sub punte, în bucătăria lui.

― Mă turcule! strigă cîrmaciul, după ce-l lăudase pe mus. Lasă bombăneala şi apucă-te să găteşti ceva pentru cină, că uite, se lasă seara curînd!

Într-adevăr, soarele nu mai avea decît vreun ceas-două pînă la asfinţit. Culoarea cerului, deasupra, se şi schimbase, mai blîndă, mai albăstrie, şi Dunărea, cenuşie pînă atunci, începea să prindă sclipiri azurii.

În clipa aceea, sub bordul înalt, se auzi o vîslă bătînd apa, mărunt.

― Hei, Speranţa! Nu-i nimeni aici?

Mihu şi Gherasim se