― Parcă te-am mai văzut pe undeva, zise acesta în greceşte, uitîndu-se stăruitor la Gherasim.

― Se prea poate. Dacă acu’ vreo şase luni ai avut un cucui în creştet, mi se pare că ţi l-am altoit eu, la Salonic.

― Aha! făcu marinarul, dumerit. Da’ te ştiam cu Penelopa.

― Şi eu te ştiam pe Neptun al lui kir Vangheli; acu’ te văd numai c-o barcă.

― Ehe, am terminat de mult cu Neptun. S-a pus pe uscat, astă-iarnă.

― Unde s-a întîmplat asta?

― La Chios. A fost furtună; s-au pierdut vreo zece corăbii… Da’ ia spune, căpitanu’ i-aici?

― O să vină îndată. Cam ce vrei cu el?

― I-am adus barca.

Gherasim îl privi printre pleoape:

― Asta ai primit-o de zestre?

― Nu, că nu-s însurat. Mi-a lăsat-o kir Vangheli, cînd cu beleaua aia.

― Aha!… Şi te pomeneşti că ai venit cu ea pe mare, drum aşa lung! Da’ ştiu că ai tras la vîsle! Voinic marinar, ce să spun!

― Ia nu-ţi bate joc de mine, că ştiu şi eu să fac cucuie! se burzului marinarul, punînd mîna pe vîslă.

― Mai încet, palicarule! îl potoli Gherasim. Mai bine, spune, pe ce eşti îmbarcat?

― Pe Orion, vaporul ăla negru, de colo.

― Şi cîte bărci aveţi voi?

― Vreo cinci.

― Am înţeles; acu’ o să fie numai patru. Să zicem că asta a fost legată la pupa, astă-noapte s-a desfăcut nodul şi a luat-o curentul. Unde dracu’ ai dosit-o pînă acum?

― Nu-ţi spun că-i barca mea, măi omule? Ce mă descoşi aşa, de parc-ai fi poliţai?

― Bine, bine, te las! Numai să nu te simtă căpitanul nostru, că nu-i plac coţcăriile. Ţi-a dat multe parale?

― Nimica toată…

Tocmai atunci Anton Lupan trecea schela, urmat de Haralamb şi de Cristea Busuioc, care aduceau în spinare o parte din pînze – focul şi trinca. Ieremia rămăsese să le aducă pe celelalte, cu căruţa, altfel, la mărimea lor, n-ar fi fost chip.

― Uite, domnule, a venit un marinar cu o barcă, vorbi Gherasim. Cînd te-ai înţeles cu el, că eu nu ştiam nimic?

― L-am găsit adineauri pe chei, mai sus… De ce te strîmbi? Puteam să plecăm la drum fără barcă? Mai bine ia-o în primire şi urc-o sus, s-o dichisim puţin.

― Cîţi bani îi dăduşi?

― Doi poli de aur; socoteşti că-i mult?.

― Doi poli? Asta-i o avere, mai ales acum, cînd stăm prost cu banii, după cum mirosii. Uite, marinarul dumitale e om cumsecade, am stat de vorbă cu el şi mi-a mărturisit că ar vrea să-ţi dea un pol înapoi, că prea ţi-a luat mult. Nu-i aşa, palicarule? Hai, spune, nu te sfii de dumnealui.

― Eu?… Eu n-n-am… începu să se bîlbîie marinarul străin.

Gherasim îl zori:

― Haide, haide, dă polul, nu-ţi fie teamă, dumnealui e om bun!

― Eu?… Eu n-n-nu…

Cîrmaciul se aplecă peste parapet şi spuse mai încet, ca pentru sine, fără să ţină seama de bîlbîiala lui:

― Frumoasă barcă! Ar merita doi poli, nu-i vorbă, dacă n-ar fi hîrjîită aşa de rău la prova. Ia spune, palicarule, cum de o zgîriaşi tocmai în acel loc?

Marinarul de pe Orion păli.

― Hai, scoate polul! îl îndemnă Gherasim, cu glas nespus de blînd.

Omul se supuse, dar după ce Anton Lupan coborî în cabina lui, mirat de mărinimia unui marinar străin, scrîşni printre dinţi:

― Las’ că te prind eu o dată la strîmtoare!

― Unde? În Bosfor sau la Dardanele? Ehei, palicarule, nu cunoşti politica; strîmtorile sînt acum libere… Dar ce văd? Barca ta e zgîriată şi la pupa!… A, păi atunci nu merită nici măcar un pol!

― Taci că te-njunghii!

― Ce-ai spus? Vrei să faci cinste?… Mulţumesc, acum nu beau, dar dacă vrei să-mi aduci o sticlă cu rom de la kir Panaiotis, o primesc bucuros. Haide, grăbeşte-te, că altfel mă răzgîndesc şi nu-i răul meu!

Marinarul se urcă pe punte vînăt, numai fiere şi oţet. Cînd puse piciorul pe chei, văzîndu-l că şovăie, Gherasim strigă după el:

― Uite, colo e kir Panaiotis! Vezi să fie rom bun – şi vino repede, pînă nu ridicăm barca la bord; atunci zgîrieturile se văd mai uşor.

― Ce-a fost asta, nene Gherasime? întrebă Mihu, care simţise o ciudăţenie în purtarea lor, deşi nu înţelegea o vorbă din graiul grecesc.

― Aşteaptă şi ai să vezi! Ia, măi băieţi, veniţi încoa’ să facem o treabă, că p-ormă e rost de-un păhărel…

O corabie de o sută de tone nu are macarale sau bigi, ca vapoarele, dar un ghiu, scos în afara bordului, cu un palanc zdravăn prins la capul lui, îţi poate ridica o barcă pe punte aproape cît ai clipi.

― Romul vi-l dau deseară; acu’ duceţi-vă să vă vedeţi de treabă! le porunci Gherasim lui Haralamb şi Cristea Busuioc, după ce barca fu pusă deasupra bocaportului, cu fundul în sus. Mihule, tu vino-ncoa, să te lămuresc. Vezi zgîrieturile astea, aici?

― Le văd, dar asta nu înseamnă o stricăciune. Cu puţină vopsea, nu se mai cunoaşte nimic.

― Aşa e, numai că vezi tu, sub zgîrietură scria ceva. Ia să ne uităm! Aha, uite un O, un I. Uită-te şi tu, la pupa; nu cumva vezi vreun R, vreun N?

― Ba da, un R parcă ar fi…

― Ei vezi?! Ştii ce scria aici? Orion.

― Adică barca asta…

― Aşa, aşa! E de pe vaporul acela negru, care scoate fum; pesemne c-o să plece curînd. Coţcarul a făcut treaba la timp. Stai să mă duc să-i aţin calea; altminteri e în stare să mă lase mofluz – şi romul nu strică la drum.

― Păi bine, nene Gherasime, dacă barca asta e de pe Orion, înseamnă că marinarul a furat-o!

― Cam aşa ceva!… Uite-l c-a venit!

Gherasim păşi pe chei şi luă sticla, pe care marinarul i-o întinse, cum l-ar fi împuns cu un cuţit.

― Vezi poate îţi stă în gît şi crapi!

― Mulţumesc! Dacă s-o întîmpla asta, te las moştenitor.

― Nu-i nevoie. Păduchi am şi eu.

― Aşa? Atunci ai face bine să te speli mai des. Marinarul se depărtă, poticnindu-se în bolovanii de pe chei.

― Nene Gherasime, reîncepu Mihu, tot nedumerit, uitîndu-se cu teamă la sticla de rom. Dacă-i furt, nu trebuie pedepsit?

― Păi eu ce-am făcut?… răspunse Gherasim rîzînd. Tînărul mus nu mai zise nimic, dar asta nu însemna că se simţea pe deplin lămurit. Pe urmă se luă cu treburile şi pînă seara uită să se mai gîndească la acest furtişag, atît de ciudat pedepsit, fiindcă în jurul lui se pornise o forfotă