cum nu mai văzuse niciodată pînă atunci. Faţa Speranţei se schimba, de la minut la minut. Fuseseră aduse şi cele două vele mari, care acum erau legate pe ghiuri, la locurile lor, numai să tragi fungile şi să le ridici. Pe punte, în dreptul trinchetului, se iviseră două butoaie, cîte unul în fiecare bord, puse pe grinzi rotunjite după forma lor, ca nişte cavaleţi, şi legate zdravăn cu frînghii.

― Astea pentru ce sînt? îl întrebă pe Gherasim.

― Pentru apă, băiete, că altfel ce-o să bem şi cu ce-o să gătim pe drum?

Pe urmă se mai aduse un butoiaş de fier, cu ulei de rapiţă, pentru felinare, şi altul, cu gaz, pentru lămpi, iar pe arborele mare, deasupra punţii, se ivi ca din pămînt – fiindcă Mihu nu văzuse cînd şi cine-l pusese aici – un clopot de bronz. Băiatul se apropie, îl cercetă curios, văzu că pe el erau săpate nişte litere, le silabisi: Speranţa, dar nu înţelese nimic şi lăsă să-l întrebe mai tîrziu, pe Gherasim; acum cîrmaciul părea prea zorit, ca să-i mai poţi vorbi. Cîte nu se făcuseră – şi tot mai erau multe de făcut abia acum; oamenii forfoteau pe punte, ca nişte furnici; da, la bordul Speranţei viaţa se însufleţea minut cu minut…

― Ismaile! strigă Anton Lupan, ieşind din cabină. Hai să mîncăm pînă nu năvălesc ţînţarii, că auzi-i, au şi început să ţiuie pe lîngă mal.

Îmbrăcase şi el prima oară haine de marinar, deşi ar fi putut să le pună totdeauna, de vreme ce lumea îi ştia căpitan. Dar poate, neavînd încă o corabie, nu voise să pară nimănui marinar de uscat.

Iacă, pînă şi hainele căpitanului, pantalonii cenuşii, largi, tricoul vărgat, surtucul de postav şi boneta din cap dovedeau că viaţa se schimba. Acum toate se întîmplau aci altfel decît pe uscat – sau poate, în fierbinţeala lui, numai Mihu le vedea aşa.

Pe punte, lîngă catargul mare, se ivi o masă. De unde?… Şi două bănci! Ei drăcie, cine şi cînd să le fi cărat?

― Nene Gherasime, romul poate să te îmbete chiar dacă vezi numai sticla?

― Ce-ţi veni, băiete? Eşti deochiat?

― Nu ştiu, dar parcă mi se învîrtesc toate în cap!

Nu, de bună seamă că se întîmplase ceva! Pînă şi friptura de berbec avea un gust mai aromat, şi Ismail, cu toată bombăneala lui, părea mai îmblînzit, şi clopotul acela, de pe catarg, lucea aşa de tainic în umbra amurgului, şi Dunărea ai fi zis că avea învolburări nefireşti, de parcă şi ea aştepta să se întîmple nu ştiu ce nou, cu Speranţa… Numai Haralamb părea stingherit aici, în straiele lui de ţăran.

― Băieţi, zise Anton Lupan, la sfîrşitul mesei, de acum înainte începem viaţă de marinari. N-o să fie nimeni zbirul celuilalt, dar se cuvine să ascultaţi fără cîrtire poruncile ce vi se dau. Gherasime, tu, ca prim cîrmaci, vel fi ajutorul meu şi şeful echipajului; numeşte oamenii de vardie pentru noaptea asta. La ora opt începe primul cart. Vezi, nu uita să pui felinarul pe catarg. Culcaţi-vă devreme, fiindcă aţi muncit cu toţii din răsputeri azi. Mîine, dacă avem vînt potrivit, ieşim să facem o încercare în larg…

Da, începuse viaţa de marinar. Cu totul, cu totul altceva decît la uscat.

― Bang-bang! făcea clopotul de pe catarg.

Mihu dormea în patul de sus, în stînga, iar jos dormea primul cîrmaci. Paturile din dreapta le luaseră plutaşul şi Ieremia. Lui Ismail îi rămăsese să aleagă între cele două din lungul bordajului, ceea ce îl făcuse să se legene un ceas în picioare, nehotărîndu-se pe care să-l ia; numai cînd îl prinsese picoteala, căzuse, fără alegere, în cel din babord şi adormise buştean.

― Bang-bang, bang! se auzea afară clopotul de pe catarg.

― Nene Gherasime, de ce bate aşa?

― Vesteşte orele de cart. Hai, culcă-te, Mihule, că te-ai zbuciumat destul azi!

― Mă culc; nenea Haralamb a plecat?

― Da; s-a dus la casa lui, în oraş.

― El nu-i marinar. Păcat!… Nenea Ieremia e de vardie?

― Da; de la ora douăsprezece intră Busuioc, iar de la patru dimineaţa, eu.

― Faci şi dumneata?

― De bună seamă, cum fac toţi ceilalţi! Culcă-te, băiete!

― Mă culc, uite-acuşi. Da’ pe mine cînd mă pui de vardie?

― Mai tîrziu, cînd ai să deprinzi ca lumea rosturile de marinar!

― Păi cum, nenea Ieremia…

― El a mai fost pe mare… Dar, ei, drăcie, tot nu te-ai culcat?

Ismail deschise un ochi, clipi repede, apoi se mută în patul din faţă, mormăind cu arţag:

― Mîine puneam căram cartofi; noaptea ailaltă dormeam sforăiam!…

Parcă şoapta lui Mihu nu-l lăsa să doarmă? Paturile, că şi prin somn se gîndea dacă nu-i mai bun unul decît celălalt!

― Nene Gherasime!

Cum puteau să sforăie unii, cînd totul în jur era atît de nou, de neaşteptat?!

― Sst! Vorbeşte mai încet! Ia spune, ce-ţi veni iar?

― Oare Negrilă o fi dormind?

― Doarme, l-am văzut eu.

― În coteţ?

― Nu, alăturea.

― Să mă duc la el?

― Culcă-te, măi băiete, că mîine ai de tras la ham!

― Lăsam, lăsam, mîine căram cartofi! mormăi Ismail, revenind, cu ochii închişi, ca lunaticii, în primul lui pat.

Clopotul bătu pe punte de trei ori cîte două bătăi scurte şi una lungă la sfîrşit: baaang!

― E unsprezece şi jumătate, zise cîrmaciul.

― De unde ştii dumneata?

― Hai să te lămuresc, împieliţatule, că altfel n-ai de gînd să mă laşi!

Mihu se aplecă în jos, peste marginea patului.

― Spune, nene Gherasime!

― Păi vezi tu, la noi, pe corăbii şi pe vapoare, marinarul intră la datorie din patru în patru ore, la douăsprezece ziua, la patru după prînz, la opt seara, la miezul nopţii şi mai departe asemenea; timpul ăsta se cheamă cart. Înţelesu-m-ai?

― Am înţeles; dar ce-i cu clopotul?

― Păi uite ce e; omul de cart bate clopotul într-un anumit fel la fiecare jumătate de ceas. Dacă a intrat seara, la ora opt, să zicem ca Ieremia, apoi la opt şi jumătate bate o dată, în dungă; ăsta e semnul jumătăţii de ceas. La ora nouă bate de două ori, îndesat, semn că s-a dus un ceas din cart. Ei, mai încolo merge tot aşa, adaugi cîte două bătăi pentru fiecare ceas; adineauri auzişi de trei ori cele două bătăi, care arată că de la ora opt, începutul de cart, au trecut trei ceasuri; dar fiindcă la urmă a mai bătut o dată, bang, înseamnă că nu-i numai unsprezece…

― E unsprezece şi jumătate, nene Gherasime!