― Dar mai înseamnă şi altceva: că trebuie să taci!

― Tac!… Numai că aş vrea să te mai întreb ceva: de unde ştie nenea Ieremia să bată aşa?

― I-am învăţat eu, pe toţi, în seara asta.

― Vezi, dacă nu te întrebam, mie nu-mi spuneai!

Afară, pe punte, se auzi un pas, apoi glasul lui Ieremia:

― Mă Busuioace, dormi? Hai, scoal’!

Plutaşul mormăi ceva prin somn şi se întoarse pe partea cealaltă. Dacă văzu aşa, Ieremia luă o cange de pe punte, o întinse prin spirai şi-l îmboldi cu ea.

― Hai, mă, somnorosule, scoal’! Gherasim se ridică în capul oaselor.

― Vorbeai cu cineva adineauri, mă Ieremie, sau auzii eu aiurea?

― Ba vorbeam, cu Haralamb; ai auzit bine.

― Parcă plecase acasă!

― S-a-ntors să-mi ţină tovărăşie.

― Poate că l-au gonit purecii!

― Naiba ştie ce-l goneşte!…

― Nene Gherasime, întrebă Mihu, după ce Cristea Busuioc urcă scările, călcînd pe trepte ca pe buştenii plutelor. Da’ de unde ştiu ei cînd să bată? Au ceas la îndemînă?

― Sigur că da; ceasul căpitanului.

Afară se auzi clopotul, vestind împlinirea celei de a patra ore.

― E miezul nopţii, Mihule. Dacă nu te culci, stricăm prietenia.

― Mă culc! Numai că, nu mi-ai spus de ce bate clopotul?

― Aşa, ca să ştie toţi cum trece vremea…

― Păi cin’ să ştie, dacă dorm ca buştenii?

― Ei, diavole, prea întrebi multe! Sînt corăbii mai mari, care au marinari cu zecile… Acolo treaba merge altfel, nu doarme toată lumea… Şi-apoi, o fi, n-o fi nevoie, e un obicei vechi – şi marinarii îşi păstrează obiceiurile mai bine decît cealaltă omenire.

Deodată Ismail se prăvăli drept în mijlocul cabinei.

― Dacă nu tăcem, te facem baie în Dunărea!

Şi îşi schimbă iarăşi patul, într-o neastîmpărată năzuinţă spre mai bine.

De data asta musul îşi călcă pe inimă şi conteni cu întrebările. După cîteva clipe îl auzi pe Gherasim sforăind, laolaltă cu bucătarul; cabina zumzăia, de parcă ar fi fost plină cu bondari, ca scorburile din pădure. Pe spirai bătea luna, poleind podeaua, cu raza ei argintie. Dincolo de bordaj clipoceau uşor apele Dunării.

― Bang-bang, bang! se auzi sus bătaia de aramă.

„Unu şi jumătate!…” îşi zise Mihu, în pragul somnului, fericit că aflase şi-această mare taină.

Avea numai o umbră asupra aţipelii, teama să nu-l viseze pe moş Ifrim, paznicul farului, cum îl visase nopţile trecute, cînd nu începuse încă dulcea marinărie.

CAPITOLUL  VII

Cherestea pentru Pireu

Se întîmpla o ciudăţenie…

Mihu se trezi, în spaimă. Visase că se dădea într-un scrînciob pe care însă nu-l vedea – şi nu-l învîrteau oameni, ci nişte zmei cu aripi de liliac; nu vedea scrînciobul, însă pe zmei, da.

Băiatul se frecă la ochi şi o clipă rămase buimac: cum stătea întins în pat, îşi văzu picioarele cu cinci şchioape mai sus decît capul. Cabina era goală, pieriseră şi Gherasim, şi Ismail, şi ceilalţi, iar pe spirai, în locul Lunei, pătrundea soarele, de te orbea.

― Ei comedie! zise musul, sărind din pat, fără să înţeleagă de ce picioarele îi stătuseră mai sus de cap.

Dar deodată alunecă pe o parte, ca şi cum jumătate de trup i s-ar fi îngreuiat şi pînă să se agate de ceva, se prăvăli cu capul în bordaj, într-unul din paturile folosite peste noapte de nehotărîtul Ismail.

― Ei, comedie! repetă, încă buimac. Să ştii că tot sticla aia cu rom mi-a făcut ceva!

Afară se auzea un vîjîit ciudat, de parcă un scoc de moară s-ar fi vărsat peste bordaj. Băiatul rămase aşa, cîteva clipe, pîn’ ce deodată i se făcu lumină în cap.

― Am plecat pe mare! strigă, repezindu-se la uşă, mîhnit şi îngrijorat că nu se trezise o dată cu ceilalţi.

Cînd scoase capul afară, pe gura tambuchiului, văzu deasupra o apă cenuşie, învolburată, care în prima clipă i se păru că-i apa cerului, cu nori îngrămădiţi, luptîndu-se să se învingă unii pe alţii; nu erau decît pînzele din faţă, ridicate pe straiuri, fluturîndu-i deasupra capului. Nu se mai vedeau în jur nici catargele vapoarelor, nici cheiul, cu Căpitănia şi cu magaziile, ci numai marea, aplecată într-o parte, ca un talger beat.

Mihu se frecă la ochi, se uită în jur, buimac; nici urmă de pămînt nu se mai desluşea, nu puteai şti dacă eşti pe lîngă Sulina sau pe lîngă Ţarigrad – iar apa mării, aşa culcată pe o parte, se mai şi legăna, ridicîndu-se cînd în faţă, cînd în spate, într-un uriaş talaz, cumpănit şi larg. O ştiuse că e mare, trei luni de zile o tot privise de pe mal, dar de unde să-şi închipuie că dănţuieşte aşa?

― Bună-dimineaţa! auzi din spate glasul lui Anton Lupan.

Glasul i-l auzi, dar pe el, de văzut nu-l vedea… Musul urcă încă două trepte, pînă ce orizontul ieşi întreg la iveală de sub parapetul înalt, şi-atunci îşi dădu seama că marea era dreaptă, cum o ştiuse totdeauna, numai corabia mergea aplecată pe o coastă – ea se legăna. Dar era oare corabia de aseară, corabia la care meşterise şi el, laolaltă cu ceilalţi, erau aceleaşi catarge, acelaşi bompres sub care abia ieri întinsese plasa – sau o schimbase peste noapte un vrăjitor minunat? Fiindcă toate în alcătuirea ei căpătaseră acum viaţă, şi puntea, şi catargele, şi pînzele care fremătau. Piuiau scripeţii, scotele groase (prinse în tacheţii pe care de altminteri îi recunoştea) se legănau sub vîntul slab, sarturile şi straiurile urzeau o împletitură mişcătoare pe cerul înalt, ca şi cum ar fi vrut să coasă, unele de altele, marginile norişorilor destrămaţi.

― Ei, bună-dimineaţa, Mihule! se auzi încă o dată glasul lui Anton Lupan.

Căpitanul era în spatele lui, la prova, şi se uita cu binoclul încotrova. Musul întoarse capul spre el, speriat:

― Nu cumva am pornit spre Ţarigrad? Că voiam să trimit carte acasă, să afle şi ei…

― Fii pe pace! Nu ştii că a fost vorba să ieşim astăzi în larg?

Pe punte, fiecare avea de făcut cîte ceva, iar el dormise pînă acum, buştean! Şi barem dacă Anton Lupan l-ar fi mustrat! Ce să-l mustre! Se uita la el şi-i zîmbea. Numai Negrilă, alături, cu picioarele de dinainte deasupra parapetului, cu coama umflată de vînt, întoarse capul o clipă şi îl privi, fără să se gudure – pesemne foarte supărat.

Mihu îşi lăsă capul în pămînt şi îşi ceru iertare, vorbind parcă pentru cîine, parcă pentru căpitan:

― Eu nu-s de