― Nu-i nimic! răspunse căpitanul, poate din partea lui Negrilă, poate din partea sa. Ieri te-ai trudit mai mult ca niciodată, de aceea nu te-ai trezit cînd am plecat.

În clipa aceea pînzele foşniră şi catargele Speranţei, arcuindu-se, traseră puntea peste valuri, pînă ce apa ajunse la parapet, să zici că va sări deasupra şi-i va boteza. Mihu se agăţă repede de marginea tambuchiului şi se uită speriat la căpitan.

― Nu ne răsturnăm? întrebă, în şoaptă, nu fiindcă ar fi socotit întrebarea tainică, ci fiindcă asta-i era toată puterea glasului.

Apoi văzu, cu mirare, că toţi ceilalţi îşi cătau de treburi, ca şi cînd puntea ar fi fost dreaptă.

― De ce merge aşa, pe o coastă? întrebă, de data asta regăsindu-şi întreg glasul.

― Fiindcă vîntul e travers şi n-avem nici un fel de lest.

― Aşa? făcu musul, fără să priceapă.

― Dar ia spune, îl întrebă Anton Lupan, nu ai rău de mare?

― Asta ce înseamnă?

― Nu te doare nimic, nu ţi-e greaţă?

― Nu, domnule, mă simt în toată firea.

― Te pomeneşti că ţi-e chiar foame!

― De ce să mint, parcă mai mult ca niciodată.

― Asta înseamnă că ai urzeală de marinar în tine. De rest, nici să nu-ţi pese! Ismaile, vezi că-ţi mai vine un muşteriu la masă!

Ismail picta barca, scriindu-i la prova numele Speranţei, dar cu toată slăbiciunea sa pentru această îndeletnicire, de data asta picotea cu penelul în mînă, încurcînd literele şi vopseaua; peste noapte nu se odihnise, fusese un chin cu paturile acelea, căci nici măcar în zorii zilei nu ajunsese la vreo hotărîre.

După ce primi partea de mîncare, şi o înfulecă de parcă mai înainte ar fi postit o săptămînă, Mihu porni să ia cunoştinţă de mersul treburilor pe corabie. Primul, fireşte, se cuvenea să fie cercetat cîrmaciul, ca unul care ţinea soarta tuturor în mînă.

În drum spre pupa, musul se împiedică de Cristea Busuioc, care spăla puntea, împreună cu căprarul său, Ieremia.

― Păzea! strigă plutaşul, aruncînd pe jos un ghiordel cu apă albăstrie.

Mihu se feri de-a lungul parapetului, uitîndu-se chiorîş la valurile care ridicau capul, gata să se repeadă cu gura lor udă şi să-l apuce de picioare.

― Bună-dimineaţa, nene Gherasime! zise, ajungînd la cîrmă. Spune-mi, te rog, ce-i acela vînt travers?

― Vîntul care bate dintr-o coastă, cum îl avem noi acuma.

― Aşa? Mulţumesc pentru lămurire! Dar ia spune-mi, lestul ce e?

― Greutăţi felurite, nisip, piatră, pe care le pui în hambar, cînd n-ai altă încărcătură, ca să afunzi corabia mai mult în apă; altminteri, pe vînt puternic ar putea să se răstoarne.

Chiar să se răstoarne? Iaca, asta nu era o ştire bună pentru Mihu, care aflase dinainte că n-au lest în magazie…

Noroc că nu era vorba decît de o încercare, căpitanul voise ca oamenii să-şi afle rosturile în timpul drumului, să ştie cum se împart la mînuitul pînzelor, la manevrele de plecare, într-un cuvînt, să se deprindă cu această corabie nouă, cu atît mai mult cu cît unii nu prea făcuseră marinărie. Cînd insula Şerpilor se arătă, drept în vîrful bompresului, dovedind că busola, după care urmaseră drumul, era bună, Anton Lupan socoti că se pot întoarce la Sulina.

― Ştii ce viteză avem, Gherasime? întrebă, apropiindu-se de cîrmă. Patru noduri! Şi ţine seama că briza uneori abia adie!

― Eu ţi-am spus, domnule, că e o, corabie cum nu găseşti alta în lume! Dar asta încă nu-i nimic; s-o vezi pe furtună!

Mihu auzea prima oară unele cuvinte; briza, ca briza, îşi mai închipuia el cam ce-ar putea să fie, dar de noduri, pe cine să întrebe, că nimeni n-avea timp de el acuma!

― Toată lumea la posturi! strigă căpitanul.

Oamenii se risipiră pe punte, fiecare la locul pe care de bună seamă îl ştia dinainte, fiindcă nu se văzu nici o îmbulzeală, nici o şovăire.

Apoi urmară alte porunci, repezite, pînzele fluturară, cîrma se roti, ghiurile trecură dintr-un bord în altul, şi, înainte ca musul să se dezmeticească, simţi soarele în ceafă, nu în frunte ca pînă acum. Speranţa schimbase drumul, supusă ca un cal care simte frîul, şi acum naviga spre Sulina, trăgînd o brazdă albă pe marea sinilie.

― Şi adică eu n-am nimic de făcut? întrebă Mihu, apropiindu-se de căpitan, după ce o vreme se învîrtise fără rost pe punte.

― Tu uită-te în jur şi ia aminte la tot ce se întîmplă. O să faci şi treabă, începînd de mîine!

Era şi aceasta o poruncă, pe care trebuia s-o aducă la îndeplinire. Mihu se uită în jur, dar totul se înfăţişa ca mai înainte, numai marea, din albastră, începea să se facă cenuşie. Iar de întîmplat, acum, la întoarcere, nu se întîmpla nimic alt decît la venire. Numai că Ieremia şi Cristea Busuioc, sfîrşind cu spălatul punţii, făceau fiecare ce-l îndemna inima: primul, aşezat la umbră, sub catargul mare, îşi lustruia, cu felurite cîrpe, flinta lui ruginită; al doilea îşi plimba ochii pe pînze şi, după felul cum îşi frămînta barba, după cutele dintre sprîncene, părea să răsucească nu ştiu ce socoteli în minte. Încolo, Negrilă îi ţinea tovărăşie căpitanului, la prova, de parcă l-ar fi pus cineva să cerceteze marea nesfîrşită, Gherasim îşi vedea mai departe de cîrmă, iar Ismail picta barca, picotind cu penelul în mînă.

De uitat, te uiţi la dînşii, dar asta se poate numi ucenicie?…

Tot învîrtindu-se pe punte, de la prova pînă la cîrmă, tot strecurîndu-se pe sub ghiuri, împiedicîndu-se în parîme, Mihu nici nu-şi dădu seama că de la o vreme nu mai simţea legănarea mării, nu-l mai speriau valurile, iar cînd corabia se apleca mai tare, udîndu-şi parapetul, nu se mai repezea speriat în lături, să se agate de ceva care-i venea la îndemînă. Acest scurt drum fusese deci, în toate privinţele, o rodnică ucenicie.

După trei ceasuri de drum, adică puţin înaintea prînzului, cînd Speranţa ajungea la cheiul Sulinei, Mihu, căţărat pe parapet, ţinîndu-se numai cu o mînă de sarturi, cu cealaltă mînă îi făcea semne lui Haralamb, nemarinarul, scoţînd chiote de bucurie.

― Potoleşte-te, măi băiete, că ne faci de ruşine! îl mustră aspru, Gherasim, de la cîrmă.

Haralamb stătea pe o bintă, în marginea cheiului, cu căciula dată pe ceafă, cu minteanul pe umeri, ca oamenii fără căpătîi de prin porturi, care nu fac altceva decît