― Hai, mă, barem prinde parîma! îi strigă Ieremia.

Nici nu apucase echipajul să arunce la chei toate legăturile, cînd un om gras şi roşu, cu înfăţişarea negustorului, bine îmbrăcat dar năduşit ca hamalii, cu caftanul totuna de funingine, semn că venea de la drum şi stătuse pe lîngă coşul vaporului, sări pe punte, întrebînd unde-i căpitanul.

― Vii de la Pireu, de la Stambul? Pe kir Iani, cu Penelopa nu i-ai întîlnitu? începu el repede, în aceeaşi limbă peltică folosită şi de kir Iani despre care se interesa acuma.

― Nu venim de la Stambul şi cu atît mai puţin de la Pireu, domnule!

― Dar pe kir Iani îl cunoşti?

― Cunosc vreo sută de kir Iani; dacă-i vorba de cel cu Penelopa, l-am văzut acum patru luni şi mai bine.

― Acum patru luni l-am văzutu si eu! gemu străinul. Dar ţe folosu că l-am văzutu atunţi? Eu am nevoie de el acum. Eu sînt Leonida Velisaratos, exportator din Braila; n-ai auzitu de mine?

― N-am auzit, însă asta nu mă împiedică să-ţi dau un sfat: linişteşte-te, că nu cîştigi nimic, kir Leonida!

― Cum să mă linistescu? Dumneata nu stii ţe-am păţiţu!… Ah, kir Iani, unde esti, să te strîngu de gît!

În timp ce negustorul se văita gălăgios, Gherasim, care îndruma echipajul să lege velele pe ghiuri, îşi lăsă treaba, se trase mai aproape şi rămase aşa, ascultînd atent.

― Ţe ma facu acu’, ţe ma facu, că putrezescu scîndurile în port!

― Despre ce-i vorba, domnule? întrebă căpitanul Speranţei.

― Uite, asta-primavara i-am arvunitu pe kir Iani să-mi facă două transporturi cu cherestea la Pireu. Ne-am învoitu să-i aduc marfa aiţi, să-i fie mai usoru, să nu mai urţe pînă la Braila…

Gherasim făcu încă un pas şi ciuli urechile, fără să arate însă prin nimic vreun interes deosebit străinului şi necazurilor lui.

― Eu m-am ţinutu de cuvînt si am trimişii cheresteaua aiţi încă de la Paşti, continuă kir Leonida, suferind. Uite-o colo, stă pe chei si putrezeşte, opt vagoane, scîndură de fag de ţel mai bunii. Mai platescu si paznic, mai pierdu si timpii, si dau bani de pomană la vapor, că am venit aiţi ţel puţin de zeţe ori, să vădu ţe-i cu kir Iani.

― Bine, şi n-ai găsit alt căpitan să te scoată din bocluc? întrebă Anton Lupan, compătimitor.

Gherasim mai făcu un pas spre ei.

― N-am găsitu, continuă să se tînguiască negustorul. Că vin puţini si ţei care vin, sînt arvuniţi dinainte. Nu stiu cu ţine să vorbescu… Se strică marfa si scade la preţ – si mai mă facu de rîs si la kir Nicolachi, la Pireu.

― Domnule, vorbi căpitanul, bucurîndu-se că-i ieşise norocul în drum. Dacă ai încredere în corabia noastră, noi tocmai ne pregătim să plecăm la…

Aici, Gherasim făcu un ultim pas şi fu în dreptul lor.

― Dar cu grîul lui kir Livarditi cum rămîne? întrebă, cu aerul cel mai serios.

Anton Lupan se miră:

― Kir Livarditi? Nu ştiu nimic de el…

― Aşa-i, c-am şi uitat să-ţi spun. Vino în cabină să-ţi dau banii, domnule; am luat aseară arvună…

― Ai luat arvună mare? întrebă negustorul, ţinîndu-se după el.

Cîrmaciul îl opri, fără politeţe, cu mîna în piept:

― Aşteaptă dumneata aici, că vin înapoi!

― Ia spune, măi coţcarule, ce gînduri ticăloase îţi umblă prin cap? întrebă Anton Lupan, după ce coborîră scările în cabina lui.

Gherasim rîse, şiret:

― De cîţi ani umbli prin porturile astea, domnule?

― Ce legătură are asta, cu ce te-am întrebat eu?

― Adică să nu fi auzit dumneata cum se face treaba pe-aici, pe la noi?

― Bine, dar povestea asta cu kir Livarditi prea-i cusută cu aţă albă! Crezi că el n-o să vadă?

― N-are decît să închidă ochii. Vorba e ca noi să-i cîntăm şi el să joace. Îţi închipui că dacă am fi în mîna lui ne-ar arăta vreo milă?

― Dar asta nu-i cinstit, Gherasime!

― Cinstea e după obrazul omului, domnule. Lasă-mă să pun eu treaba la cale. Vreau să-i ciupesc niţel din osînză, că are destulă.

După ce zise acestea, cîrmaciul ieşi singur pe punte.

― Îmi pare rău, jupîne! Ne gîndisem să-ţi facem un bine, de-asta ne-am sfătuit, eu cu căpitanul, dar arvuna nu-i jucărie: trei sute de drahme, cincisprezece icosari de aur. Kir Livarditi n-o s-o primească înapoi, dacă n-o să-i dăm o despăgubire măcar tot atît de mare.

― Ţe kir Livarditi e ăsta? întrebă negustorul, începînd să gîfîie. N-am auzitu de el, de unde vine?

― Se prea poate nici să nu-l cheme aşa. Dumneata ştii cum se face negustoria. Ce, vrei să-ţi spun pe şleau că ne-a rugat să păstrăm taina pînă ce încarcă grîul? Negustorii au socotelile lor; eu nu mă amestec în ele.

― Si daca platescu eu despăgubirea? Ţinţisprezeţe icosari ai spus? Platescu – si luaţi cheresteaua!

― De, ştiu eu dacă s-o învoi kir Livarditi? Stai o clipă să vorbesc şi cu căpitanul.

Cîrmaciul coborî în cabină.

― Domnule, dumneata rămîi aicea, şi nu scoate capul pe punte. Eu îmi fac drum pe la kir Panaiotis.

― Şi cu negustorul ce se mai întîmplă?

― Îl las să fiarbă o leacă, să i se topească grăsimea. În sfîrşit, după ce bău cu tabiet mare un păhărel de mastică în locanta lui kir Panaiotis, Gherasim se întoarse pe punte, clătinînd din cap cu amărăciune.

― Greu, domnule; aproape cu neputinţă! Am vorbit cu omul lui kir Livarditi şi a spus că nu îşi ia pe cap beleaua asta, dacă nu-i dau şi lui o sută de drahme.

― Ma ruinezu, ma prapadescu. Mai zos nu lasă? Un icosar nu-i azundge?

― În ruptul capului! Cinci icosari bătuţi pe muche. Kir Velisaratos îşi şterse sudoarea de pe frunte.

― Bine, platescu douăzeţi de icosari si p-ormă mă spînzur.

― De ce să te spînzuri, kir Leonida?… Plăteşti treizeci şi cinci de icosari, nu douăzeci, şi-ţi vezi sănătos de treabă.

Negustorul îşi băgă mîna în gît.

― De unde ai scosu treizeţi si ţinti, hoţomanule? întrebă, începînd să horcăie.

― Nu ţi-am spus că am luat cincisprezece icosarii arvună? După regulile negustoriei, dacă-i dăm înapoi arvuna, nu se cuvine să i-o dăm îndoită?

― Cu asta ne-am înţelesu: daţi înapoi ţinţisprezeţe icosari si mai punu eu ţinţisprezeţe, basca ăi ţinti pentru puslamaua aia.

― Nu-i aşa, kir Leonida. De ce să dăm înapoi icosari? noştri? I-am băgat în pungă, nu-i mai scoatem la lumină!

Asta întrecea chiar orice măsură! Dar în clipa cînd simţi că înnebuneşte, kir Velisaratos făcu o ultimă sforţare să-şi păstreze minţile.

― Haide! zise, dîndu-şi