— Păi nu e încă definitivat, dar JPL crede că VCM-ul poate fi întrebuințat și în alt scop: să îl salveze pe Mark.

— Ares 4 nici nu s-a lansat. De ce să dăm altă utilizare unui VCM? De ce să nu construim ceva mai bun?

— N-avem timp să facem un vehicul special pentru asta. De fapt, Watney nu poate să supraviețuiască nici măcar până ajunge acolo Ares 4, dar asta e altă problemă.

— Atunci spune-mi despre VCM.

— JPL îl golește, scapă de ceva greutate și-i adaugă niște rezervoare de combustibil. Echipajul lui Ares 4 aterizează în situl Ares 3, foarte eficient. Apoi, cu o ardere completă, și vreau să spun completă, se pot ridica din nou. Nu pot să ajungă înapoi pe orbită, dar pot să ajungă în situl Ares 4 pe o traiectorie laterală care e, mă rog, absolut înspăimântătoare. Apoi au un VAM.

— Cum scapă de greutate? zise Teddy. Nu l-au făcut deja cât s-a putut de ușor?

— Scoțând din echipamentele de siguranță și de urgență.

— Minunat, zise Teddy. Deci o să punem în pericol viețile a încă șase persoane.

— Mda. Ar fi mai sigur să lăsăm echipajul lui Ares 4 pe Hermes și să trimitem jos numai pilotul cu VCM-ul, dar asta ar însemna să renunțăm la misiune, iar ei preferă mai degrabă să-și riște viața.

— Sunt astronauți.

— Sunt astronauți, confirmă Venkat.

— Mă rog. E o idee ridicolă și n-o s-o aprob niciodată.

— O să mai lucrăm la ea, zise Venkat. O să încercăm s-o facem mai sigură.

— Așa să faceți. Vreo idee despre cum să-l ținem în viață patru ani?

— Nu.

— Lucrați și la asta.

— Ne ocupăm, zise Venkat.

Teddy își răsuci scaunul și privi pe geam în depărtare. Noaptea se apropia. „Cum o fi? își zise el. „E izolat acolo. Se gândește că e complet singur și că l-am abandonat cu toții. Ce efect are asta asupra psihicului unui om?”

Se răsuci înapoi spre Venkat.

— Mă întreb la ce se gândește în clipa asta.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 61

Cum poate Aquaman să controleze balenele? Sunt mamifere! N-are nicio noimă.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 63

Nu mai produc apă de ceva vreme. Nu mai sunt în pericolul de a mă arunca singur în aer. Cartofii cresc frumos. De săptămâni întregi n-a mai conspirat nimic la uciderea mea și a început să mă îngrijoreze cât de mult mă distrează programele TV din anii ’70. Lucrurile sunt stabile aici, pe Marte.

E timpul să încep să gândesc pe termen lung.

Chiar dacă găsesc un mod în care să le spun celor de la NASA că trăiesc, nu există nicio garanție că vor fi în stare să mă salveze. Trebuie să iau inițiativa. Trebuie să descopăr cum s-ajung la Ares 4.

N-o să fie ușor.

Ares 4 o să aterizeze în craterul Schiaparelli, la 3.200 de kilometri distanță. De fapt, VAM-ul lor e deja acolo. Știu asta pentru că l-am urmărit pe Martinez cum îl făcea să aterizeze.

Durează optsprezece luni până când VAM-ul își produce necesarul de combustibil, așa că e primul lucru pe care-l trimite NASA. Dacă-l trimite cu patruzeci și opt de luni mai devreme, are tot timpul în caz că reacțiile pentru combustibil merg mai lent decât ar trebui. Și, mult mai important, înseamnă că un pilot de pe orbită poate efectua de la distanță o aterizare lină și precisă. Operarea telecomandată direct din Houston nu e o soluție; se află la o distanță de patru până la douăzeci de minute-lumină.

A durat unsprezece luni pentru ca VAM-ul lui Ares 4 să ajungă pe Marte. A plecat înaintea noastră și a ajuns cam odată cu noi. După cum era de așteptat, felul în care Martinez l-a făcut să aterizeze a fost impecabil. A fost unul dintre ultimele lucruri pe care le-am făcut înainte să ne îngrămădim în VCM-ul nostru și să ne îndreptăm spre suprafață. Ah, frumoasele zile de odinioară, când aveam un echipaj cu mine.

Sunt norocos: 3.200 de kilometri nu e chiar așa rău. Ar fi putut fi o distanță de până la 10.000 de kilometri. Și, pentru că mă aflu în zona cea mai plată a lui Marte, primii 650 de kilometri sunt un teren plăcut și neted (trăiască Acidalia Planitia!), însă restul e un iad scârbos, colțuros și plin de cratere.

Evident, o să trebuiască să folosesc un rover. Și ghici ce? N-au fost gândite pentru călătorii lungi pe uscat.

O să necesite un efort de cercetare și o grămadă de experimente. Va trebui să mă transform în propria agenție NASA la scară mică și să descopăr cum să fac explorări departe de habitat. Vestea bună e că am o grămadă de timp să-mi dau seama. Aproape patru ani.

Unele chestii sunt evidente. Voi fi nevoit să folosesc un rover. O să dureze mult, deci va trebui să-mi iau provizii. Voi fi nevoit să încarc de pe drum, iar roverele n-au panouri solare, așa că va trebui să fur câteva din ferma solară a habitatului. În timpul călătoriei va trebui să respir, să mănânc și să beau.

Din fericire pentru mine, toate specificațiile tehnice sunt chiar aici, în computer.

O să trebuiască să păcălesc un rover. În principiu, va trebui să devină un habitat mobil. O să-l vizez pe roverul 2. Avem o relație specială, după ce mi-am petrecut două zile în el în timpul Marii Amenințări a Hidrogenului din ziua solară 37.

Sunt prea multe mizerii la care trebuie să mă gândesc simultan. Așadar deocamdată o să mă gândesc doar la alimentare.

Misiunea noastră avea o rază de operare de 10 kilometri. Știind că n-o să umblăm în linie dreaptă, NASA a proiectat roverele să circule câte 35 de kilometri cu o încărcare completă, pe un teren plat, rezonabil. Fiecare rover are câte un acumulator de 9.000 de wați-oră.

Primul pas e să șterpelesc acumulatorul roverului 1 și să-l instalez pe roverul 2. Ta-daa! Tocmai mi-am dublat capacitatea pentru o