Există o singură problemă. Încălzirea.

O parte din puterea acumulatorului se duce în încălzirea roverului. Pe Marte e cam rece. În mod normal, se presupunea că ne facem toate EVA-urile în mai puțin de cinci ore. Dar eu o să petrec în el douăzeci și patru de ore și jumătate în fiecare zi. Conform specificațiilor, echipamentul de încălzire absoarbe 400 de wați. Dacă-l țin pornit, mi-ar consuma 9.800 de wați-oră pe zi. Peste jumătate din rezerva mea de energie în fiecare zi!

Însă am o sursă de căldură gratuită: chiar eu. Vreo două milioane de ani de evoluție m-au înzestrat cu tehnologia „sânge cald”. Pot să opresc radiatorul și să port mai multe rânduri de haine. Roverul are și izolație bună. Va trebui să fie de ajuns; am nevoie de fiecare fărâmă de energie.

După calculele mele plictisitoare, deplasarea roverului consumă 200 de wați-oră de energie la kilometru, deci dacă folosesc toți cei 18.000 de wați-oră, înseamnă o călătorie de 90 de kilometri. Așa mai discutăm.

N-o s-ajung niciodată de-adevăratelea la 90 de kilometri cu o singură încărcare. O să am de-a face cu dealuri, teren accidentat, nisip etc. Dar e o aproximare bună. Îmi spune că o să fac o călătorie de cel puțin 35 de zile ca să ajung la Ares 4. Cel mai probabil cam 50. Dar măcar e plauzibil.

La amețitoarea viteză maximă de 25 de km/h a roverului, o să-mi ia trei ore și jumătate ca să epuizez acumulatorul. Pot să conduc în zori și să păstrez partea însorită a zilei pentru încărcare. În perioada asta din an am parte de cam treisprezece ore de lumină. Câte celule solare trebuie să șterpelesc din ferma habitatului?

Grație bunilor contribuabili ai Americii, am peste o sută de metri pătrați din cele mai scumpe panouri solare fabricate vreodată. Au o eficiență uimitoare de 10,2 la sută, ceea ce e bine, pentru că Marte nu primește la fel de multă lumină solară ca Pământul. Numai 500 până la 700 de wați pe metrul pătrat (în comparație cu cei 1.400 pe care-i capătă Pământul).

Ca să nu mai lungesc povestea: trebuie să aduc douăzeci și opt de metri pătrați de celule solare. Asta înseamnă paisprezece panouri.

Pot să pun pe acoperiș două stive de câte șapte. O să treacă dincolo de margini, dar câtă vreme sunt fixate, sunt fericit. În fiecare zi, după condus, o să le desfac și-apoi… o să aștept toată ziua. Frate, ce mai plictis o să fie!

Mă rog, e un început. Misiunea de mâine: transferul acumulatorului din roverul 1 în roverul 2.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 64

Lucrurile sunt uneori simple, alteori ba. Scosul acumulatorului din roverul 1 a fost simplu. Am îndepărtat cele două cleme de pe șasiu și acumulatorul a căzut imediat. Cablajul e și el ușor de detașat, sunt doar vreo două prize complicate.

Branșarea la roverul 2, în schimb, e altă poveste. N-am unde să-l pun!

Obiectul e uriaș. Abia am putut să-l târăsc. Și-asta în condițiile de gravitație de pe Marte.

Pur și simplu e prea mare. N-am loc pe șasiu pentru încă unul. Nu e loc nici pe acoperiș. Acolo o să stea celulele solare. Nu e loc în cabină și oricum n-ar încăpea prin sas.

Dar nu te teme, am găsit o soluție.

Pentru cazuri de urgență complet fără legătură cu cel de față, NASA a furnizat șase metri pătrați de prelată de habitat și niște rășină de-a dreptul fantastică. De fapt, același tip de rășină care mi-a salvat viața în ziua solară 6 (trusa pentru etanșare pe care am folosit-o pentru gaura din costumul meu).

În eventualitatea unei spărturi în habitat, toată lumea ar fi trebuit să fugă la sasuri. Procedura era să-l lăsăm mai degrabă să se spargă decât să murim încercând să împiedicăm asta. Apoi ne-am fi pus costumele și am fi evaluat pagubele. Odată ce am fi găsit spărtura, am fi sigilat-o cu prelata de rezervă a habitatului și cu rășină. Apoi l-am fi gonflat din nou și am fi fost ca noi.

Cei șase metri pătrați de prelată de rezervă erau în forma convenabilă de unu pe șase metri. Am tăiat fâșii late de zece centimetri și le-am folosit ca să confecționez un soi de harnașament.

Am folosit rășina și curelele ca să fac două bucle cu circumferința de zece metri. Apoi am pus câte un petic mare de prelată la fiecare capăt. Acum am coburii săracului pentru roverul meu.

Chestia asta se transformă din ce în ce mai mult într-o căruță cu coviltir.

Rășina se solidifică aproape instantaneu, dar se întărește și mai mult dacă mai aștepți o oră. Ceea ce am și făcut. Apoi m-am băgat în costum și m-am îndreptat spre rover.

Am târât acumulatorul pe o parte a roverului și am petrecut un capăt al harnașamentului în jurul lui. Apoi am aruncat celălalt capăt peste acoperiș. Pe cealaltă parte, l-am umplut cu bolovani. Când cele două greutăți erau aproximativ egale, am putut să trag bolovanii în jos și să ridic acumulatorul.

Ura!

Am deconectat acumulatorul roverului 2 și l-am conectat pe cel al roverului 1. Apoi am intrat în rover prin sas și am verificat toate sistemele. Totul era super.

M-am învârtit nițel cu roverul primprejur, ca să mă conving că harnașamentul e sigur. Am găsit câțiva bolovani mai măricei peste care am trecut, ca să scutur nițel lucrurile. Harnașamentul a rezistat. Așa da!

Am stat să mă gândesc câteva secunde cum să unesc conductorii celui de-al doilea acumulator în alimentarea principală cu energie. Concluzia mea a fost: „Dă-i naibii!”

Nu trebuie să am alimentare continuă cu energie. Când se termină acumulatorul 1, pot să ies, să deconectez acumulatorul 1 și să conectez acumulatorul 2. De ce nu? E câte o EVA de zece minute, o dată pe zi. Va trebui să schimb din nou acumulatorii între ei când îi încarc, dar repet: și ce dacă?

Mi-am petrecut restul zilei măturând ferma de celule solare. În curând o s-o jefuiesc.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: