nu aş fi avut probleme cu urechile, m-ar fi trimis probabil să lupt în insulele din Pacific şi as fi murit pe front. Aşa s-a întâmplat cu majoritatea supravieţuitorilor de la Nomonhan. Soldaţii care au luptat aici au fost consideraţi o ruşine de către Armata Imperială şi de aceea au fost trimişi în bătălii fără sorţi de izbândă, pe fronturi de unde nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Comandanţii lor însă, care au purtat toată vina acelei bătălii dezorganizate şi inutile, au ajuns ofiţeri de carieră, iar după terminarea războiului, unii dintre ei chiar mari politicieni. Târâturile naibii! Bieţii soldaţi care au luptat în subordinea lor au fost zdrobiţi până la ultimul.

  — De ce a fost considerată armata noastră de la Nomonhan o ruşine atât de mare? Am întrebat eu. Soldaţii au luptat cu vitejie şi cei mai mulţi şi-au dat viaţa pe front. De ce au fost trataţi atât de urât supravieţuitorii?

  Cred că n-a mai auzit întrebarea pentru că nu mi-a răspuns. Şi-a luat beţişoarele şi a început să le amestece.

  — Ai grijă la apă! Concluziona el.

  Astfel s-a terminat întrevederea noastră din ziua aceea.

  După ce m-am certat cu socrul meu, nu am mai trecut pe la domnul Honda. Ne-a fost imposibil să ne continuăm vizitele atâta vreme cât ştiam că tatăl soţiei mele suporta toate cheltuielile i (n-am avut niciodată curiozitatea să aflu cât anume cheltuia), iar j noi o duceam destul de prost cu banii în perioada aceea, în cele din urmă l-am uitat, aşa cum uită tinerii ocupaţi de oamenii în vârstă.

  Când m-am dus la culcare în seara aceea, m-am gândit la iomnul Honda. Şi el, şi Malta Kano mi-au vorbit despre apă. Avertismentul domnului Honda părea chiar foarte serios. Malta Kano avusese şi ea de suferit din pricina apei atunci când a piecat pe insula Malta. Poate era doar o coincidenţă, dar pe amândoi îi preocupa aceeaşi problemă, începusem şi eu să mă îngrijorez. Mi-am amintit apoi de Nomonhan: amplasarea tancurilor şi a tunurilor sovietice şi râul care curgea înapoia lor. Setea sfâşietoare. Mi s-a părut că aud pe întuneric susurul apei.

  — Toru, spuse Kumiko în şoaptă. Nu dormi?

  — Nu.

  — Mi-am amintit ce s-a întâmplat cu cravata ta cu picăţele. Am dus-o la curăţătorie la sfârşitul anului trecut ca să o calce. Avea nişte dungi. Am uitat să mă duc după ea.

  — La sfârşitul anului? Au trecut peste şase luni de-atunci.

  — Ştiu, dar mă cunoşti foarte bine. Nu îmi stă în fire să pierd lucrurile sau să le uit pe nu ştiu unde. S-a întâmplat pur şi simplu. Era foarte drăguţă cravata aia, spuse ea întinzând mâna ca să mă mângâie. Am dus-o la curăţătoria din faţa gării. Crezi că o mai au?

  — O să merg mâine să văd. Cred că mai e acolo.

  — De ce crezi aşa ceva? A trecut jumătate de an, iar curăţăto-nile caută să scape de lucrurile care nu au fost reclamate în f i mult trei luni. Îmi pare bine că eşti atât de optimist, dar °e te face să crezi că o mai găseşti?

  — Mi-a spus Malta Kano că am s-o găsesc undeva în afara casei.

  Ii simţeam privirile aţintite asupra mea deşi era beznă.

  — O crezi?

  — Nu văd de ce n-aş crede-o.

  Am impresia că o să stai de vorbă cu fratele meu destul de curând, spuse ea cu o notă de satisfacţie în glas.

  — S-ar putea.

  După ce-a adormit soţia mea, m-am tot gândit la bătălia de a Nomonhan. Soldaţii de acolo dormeau. Cerul era plin de stele şi corul cicadelor nu mai înceta. Auzeam râul curgând şi ai” adormit ascultându-l.

  Patima dropsurilor.

  Pasărea care nu zboară şi fântâna fără apă.

  După ce am terminat de strâns masa şi am spălat vasele, am luat bicicleta şi m-am dus la curăţătoria de lângă gară. Patronul era un bărbat slab, spre cincizeci de ani, cu fruntea brăzdată de riduri adânci. Când am intrat, asculta orchestra Percy Faith la casetofonul aşezat pe unul dintre rafturile pentru haine. Era un radio-casetofon JVC uriaş, cu boxe suplimentare, iar lângă el se zărea un munte de casete. Orchestra tocmai ajunsese la „tema Tarei”, iar instrumentele cu coarde răsunau în toată splendoarea lor. Patronul era undeva, în capătul celălalt al magazinului. Călca energic o cămaşă în timp ce asculta muzică şi fredona melodia. M-am apropiat de tejghea şi i-am spus, uşor jenat şi scuzându-mă de câteva ori, că am adus o cravată în decembrie trecut şi am uitat să vin după ea. Apariţia mea la ora nouă şi jumătate dimineaţa, în universul lui meschin, trebuie să fi semănat cu scena des întâlnită în tragedia greacă a sosirii unui mesager care aducea veşti proaste.

  — Presupun că nu mai aveţi chitanţa cu care aţi plătit, nu? Întrebă patronul pe un ton rece, fără să se întoarcă spre tejghea, cum ar fi fost normal, şi rămânând cu spatele la mine şi cu faţa la calendarul de pe peretele din apropierea tejghelei. Foaia de pe luna iunie prezenta un peisaj din Alpi: o vale înverzită, vaci care păşteau, un nor alb extrem de clar conturat, care plutea spre Matterhorn sau spre Mont Blanc. Când a ridicat ochii spre mine, chipul lui îmi spunea parcă: „Dacă ai uitat-o atâta amar de vreme, las-o uitată. Ce mai vrei?” Am înţeles totul din priviri.

  — Sfârşitul anului trecut? Păi, ştiu eu, cam greu să o mai găsiţi. Au trecut mai bine de şase luni. O să mă uit, totuşi.

  A închis fierul de călcat, l-a pus pe suportul lui şi, în timp ce scotocea prin rafturile din spate, fredona, o dată cu caseta, melodia A Summer Place.

  Eu văzusem filmul A Summer Place încă în anii liceului, împreună cu prietena mea. A fost un film cu Troy Donahue şi Sandra Dee. Se prezentase în reluare, împreună