cu Where the l-îuys Are al lui Connie Francis. După câte îmi aminteam, nu m-a prea încântat, dar auzind acum melodia într-o curăţătorie chimică, după treisprezece ani, mă năpădeau doar amintiri plăcute.

  — O cravată cu picăţele albastre? Întrebă patronul. Pe numele Okada?

  — Da.

  — Aveţi noroc, spuse el scurt. Atât şi nimic mai mult.

  Cum am ajuns acasă, am sunat-o pe Kumiko la serviciu.

  — Mi-am găsit cravata.

  — Incredibil! Bravo ţie!

  Cuvintele ei mi-au sunat teribil de artificial. Tonul vocii semăna cu cel al unei mame care-şi laudă copilul pentru că a venit cu note bune de la şcoală. M-am simţit foarte jenat. Ar fi trebuit să aştept până la pauza de prânz şi să nu o deranjez în toiul treburilor.

  — Mă bucur că ţi-ai găsit-o. Te rog să mă scuzi acum, dar am foarte mult de lucru şi mă aşteaptă cineva. Poţi să mă suni în pauza de prânz? Încă o dată, scuze.

  — Bine, te sun la prânz.

  După ce am închis telefonul, am ieşit pe verandă cu ziarul de dimineaţă. M-am întins pe burtă, ca de obicei, şi am luat sistematic la studiat coloana cu oferte de muncă, îmi trebuia ceva timp ca să reuşesc să citesc totul de la cap la coadă, toate coloanele acelea pline de coduri şi simboluri. Incredibil cât de multe meserii există pe lume! Erau toate aranjate în ordine, fiecare la locul ei, asemenea mormintelor marcate pe harta unui cimitir recent dat în funcţiune. Mi se părea puţin probabil să-mi găsesc ceva potrivit, în chenarul acela se aflau, bineînţeles, informaţii şi adevăruri, chiar dacă fragmentare, dar oricât mă străduiam, nu puteam să le adun într-un tot unitar. Aceste informaţii (nume, simboluri, cifre) erau atât de disparate, încât mă duceau cu gândul la oasele împrăştiate ale unui animal care nu mai poate fi reconstituit.

  Ori de câte ori privesc cu atenţie şi vreme îndelungată rubrica „Oferte de muncă”, simt că mă cuprinde un fel de paralizie. Mă întreb ce naiba vreau, unde vreau să ajung sau poate unde nu vreau să ajung… Şi pur şi simplu ajung să nu mai înţeleg nimic.

  Ca de obicei, pasărea-arc se auzea cântând pe undeva, într-un vârf de copac probabil. Scotea un „ghi” prelung. Am pus ziarul la o parte, m-am ridicat în capul oaselor, m-am rezemat de un stâlp şi am rămas cu privirile aţintite spre grădină. Am auzit-o iar imediat după aceea. Ghiiiiiii. Părea că vine din pinul aflat în grădina vecină. Am mijit ochii, am căutat-o atent din priviri, dar din păcate n-am văzut-o. Am auzit-o doar cântând. Ca întotdeauna. Oricum, arcul lumii fusese răsucit pentru ziua respectivă.

  Înainte de ora zece a început să picure. De fapt, a trebuit să mă uit cu atenţie ca să-mi dau seama că într-adevăr ploua. Nu există decât două posibilităţi: să plouă sau nu, şi ar trebui să se poată trage o linie de demarcaţie între cele două stări. Am rămas pe verandă o vreme, încercând să găsesc acea linie.

  Mă întrebam ce să fac până la ora prânzului: să merg la bazinul de înot din cartier sau să o iau spre alee în căutarea motanului? Rezemat în continuare de stâlpul din verandă, priveam cum plouă şi mă gândeam ce să fac.

  Bazin.

  Motan.

  M-am hotărât în cele din urmă să caut motanul. Malta Kano mi-a spus că nu se mai află în apropierea casei, dar în dimineaţa aceea am simţit nevoia imperioasă de a porni în căutarea lui. Devenise parte a activităţii mele de zi cu zi şi ştiam foarte bine că se va bucura şi Kumiko dacă măcar îmi dădeam silinţa să-l caut. Mi-am pus o pelerină subţire de ploaie şi m-am hotărât să nu mai iau şi umbrela cu mine. Mi-am încălţat tenişii, mi-am băgat în buzunarul pelerinei cheile de la casă şi câteva dropsuri de lămâie şi am plecat. Am traversat grădina şi în clipa în care am pus mâna pe gardul din piatră, am auzit un telefon sunând. M-am oprit, mi-am încordat auzul, dar tot nu mi-a fost clar dacă suna telefonul meu sau al vecinilor. După ce ieşi din casă, toate telefoanele sună la fel. L-am lăsat să sune şi am sărit gardul, aterizând drept în alee.

  Simţeam iarba moale prin talpa subţire a tenişilor. Pe alee era linişte ca de obicei. Am rămas nemişcat o vreme, mi-am ţinut respiraţia şi mi-am ciulit urechile, dar nu se auzea absolut nimic. Telefonul nu mai suna, păsărelele nu ciripeau, dinspre stradă nu venea nici un zgomot. Cerul părea pictat în întregime într-un cenuşiu uniform. Probabil că în asemenea zile, norii absorb toate zgomotele de pe suprafaţa pământului. Şi nu numai Y. Gomotele, ci şi multe alte lucruri… Până şi senzaţiile, aş spune.

  Cu mâinile în buzunare, m-am strecurat pe aleea îngustă pană la casa părăsită. Domnea o tăcere mormântală. Obloanele de ploaie bătute în cuie şi acoperişul, proiectate pe fundalul norilor cenuşii, joşi, făceau casa să arate şi mai mohorâtă. Semăna cu un cargobot prins într-un recif pe o noapte furtunoasă, părăsit şi lăsat să putrezească. Dacă n-ar fi fost iarba care mai crescuse de când am trecut pe acolo ultima oară, aş fi crezut că timpul s-a oprit în loc. Cel puţin aceasta era senzaţia mea. Deoarece ploua de câteva zile, iarba avea o strălucire verde şi mirosea a proaspăt, un miros pe care-l emană doar plantele ce-şi au rădăcinile adânc înfipte în pământ. Exact în mijlocul acestui ocean de iarbă se înălţa statuia păsării, la fel ca întotdeauna, cu aripile întinse, gata parcă să-şi ia zborul, însă pasărea asta nu avea cum să zboare. Atâta lucru înţelegeam şi eu, şi pasărea. Ea va aştepta, nemişcată, până o va lua cineva de acolo sau până o va face praf cineva. Altă posibilitate nu exista să evadeze din acea grădină. Singurul care se mişca prin iarba înaltă era un fluture de varză alb. Părea la fel de dezorientat ca un