Sugeam o bomboană şi, rezemat de gardul din sârmă, priveam grădina. Nici un semn că motanul meu s-ar afla pe acolo. De fapt, nici un fel de semn. Aveam sentimentul că fluxul normal fusese blocat de o forţă uriaşă.

  Mi s-a părut că e cineva în spatele meu şi m-am întors brusc. Nu era nimeni. Am văzut doar gardul din capătul celălalt al aleii şi o poartă mică – unde stătuse fata. Era închisă, iar în grădină nici ţipenie de om. Doar puţină umezeală şi multă linişte. Mirosea a iarbă şi a ploaie. A pelerină şi a dropsuri. Bomboana pe care o ţineam sub limbă se topise pe jumătate. Am respirat adânc şi toate mirosurile s-au contopit mtr-unul singur. Am mai privit o dată atent în jur, dar nu era nimeni. Mi-am ciulit urechile şi am auzit zgomotul înăbuşit al unui elicopter care zbura undeva, printre nori. Zgomotul acela s-a îndepărtat treptat şi totul s-a cufundat iar într-o linişte de mormânt.

  Grădina casei părăsite, împrejmuită de un gard din sârmă, avea o poartă făcută la rândul ei tot din sârmă. Am încercat să o împing puţin şi s-a deschis surprinzător de uşor, de parcă asta ar fi aşteptat în orice clipă. Parcă mă poftea să intru, aşa că nu era cazul să mă gândesc la încălcarea legii – lucru de care mă ocupasem opt ani de zile – şi nici la faptul că pătrunderea fără permisiune pe proprietatea cuiva putea fi aspru pedepsită, fiind considerată o ilegalitate. Dacă mă vedea cineva şi chema poliţia, începeau cine ştie ce investigaţii. Mă rog, le puteam spune că-mi căutam pisica dispărută, că o căutam în toată zona din apropierea casei. Poliţiştii m-ar întreba cu siguranţă unde locuiesc şi cu ce mă ocup. Aşa s-ar afla că am rămas fără serviciu, lucru care i-ar pune pe gânduri cu siguranţă, în ultima vreme poliţiştii sunt foarte suspicioşi din pricina teroriştilor de stânga ce au invadat toată capitala şi despre care se ştie că sunt înarmaţi. Ca să verifice cele spuse de mine, poliţiştii o vor suna la serviciu pe Kumiko. Nu mi-ar plăcea deloc să se întâmple aşa ceva.

  Cu toate acestea, am intrat în grădină şi am tras repede poarta după mine. Dacă e să se întâmple ceva, asta e! Dacă trebuia să se întâmple, nu mă puteam opune destinului. Nici că-mi păsa.

  Am traversat grădina, privind atent în jurul meu. Tenişii nu se auzeau deloc pe iarbă. Erau acolo şi nişte pomi fructiferi mici, al căror nume nu-l ştiam, dar în rest, doar iarbă înaltă, care împânzise totul, de nu se mai distingea nimic de sub ea. Ba mai mult, doi dintre pomi păreau sugrumaţi de viţa plantelor agăţătoare neîngrijite. Tufişurile care se înşiruiau de-a lungul gardului din sârmă erau bolnăvicios de albe. O insectă zburătoare mi-a bâzâit pe la urechi câteva clipe.

  Am trecut de statuia din piatră şi am dat de nişte scaune de grădină din plastic, îngrămădite sub streaşină. Cel de deasupra era plin de noroi, dar cel de dedesubt se prezenta destul de bine. Am şters praful cu mâna şi m-am aşezat. Stăteam în aşa fel încât silueta nu mi se vedea de pe alee din cauza buruienilor înalte, iar streaşină mă apăra de ploaie. Fredonam încet o melodie în timp ce priveam în voie cum picăturile de ploaie se strecoară liniştit în grădină. La început nu mi-am dat seama ce fredonez, dar când am realizat că era uvertura la Coţofana hoaţă a lui Rossini, mi-am amintit că era exact aceeaşi melodie pe care o fredonam şi când mi-a telefonat femeia aceea ciudată, în timp ce pregăteam spaghete.

  Aşa cum stăteam în grădina părăsită şi fredonam stângaci, în timp ce priveam buruienile şi statuia din piatră, aveam sentimentul că m-am reîntors la copilărie. Mă aflam într-un ioc secret unde nu mă vedea nimeni. Gândul acesta mi-a dat o senzaţie de linişte.

  Mi-am ridicat picioarele pe scaun şi mi-am rezemat bărbia de genunchi. Am închis ochii. Nu se auzea nici un zgomot. Vălul de întuneric din spatele pleoapelor semăna cu un cer cenuşiu acoperit de nori, numai că un cenuşiu mai intens. Parcă tot venea cineva la intervale de câteva minute şi adăuga alte nuanţe de gri, cenuşiu mai intens cu tente de auriu, verde sau roşu. M-a impresionat teribil varietatea nuanţelor de gri. Ciudate mai sunt fiinţele umane, gândeam eu. Am stat zece minute cu ochii închişi şi am văzut atâtea nuanţe de gri! Cred că oricine poate să facă lucrul acesta.

  În timp ce treceam în revistă nuanţele de gri, fredonam fără să mă gândesc la nimic.

  — Hei! S-a auzit o voce.

  Am deschis ochii panicat. M-am lăsat într-o parte şi m-am întins ca să văd până la poartă. Era deschisă. Deschisă larg. A mai intrat cineva după mine. Inima a început să-mi bată puternic.

  — Hei! Repetă persoana. Era o voce de femeie. Venea din spatele statuii de piatră şi se îndrepta spre mine. Era fata care făcuse plajă în grădina de vizavi. Purta aceeaşi îmbrăcăminte ca data trecută: un tricou Adidas şi pantaloni scurţi, îşi ţâra puţin un picior. De data aceasta nu avea pe nas ochelarii de soare.

  — Ce naiba faci aici? Întrebă ea.

  — Am venit să-mi caut pisica.

  — Zău? Impresia mea era cu totul alta. Crezi că-ţi poţi găsi pisica stând cu ochii închişi şi fredonând?

  M-am înroşit puţin.

  — Pe mine nu mă deranjează, dar dacă te vede altcineva, o să te considere probabil pervers. Eşti pervers?

  — Nu cred.

  S-a apropiat de mine, a ales cu grijă un scaun dintre cele aranjate sub streaşină, mai puţin murdar, l-a examinat cu atenţie înainte de a-l pune jos şi s-a aşezat precaută.

  — Să-ţi mai spun ceva. Nu ştiu ce fredonai, dar n-avea pic de farmec melodia respectivă. Nu eşti homosexual,