Pe pământul românesc aceste două condiţii lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comerţ mai mare, şi lipsea mai cu seamă siguranţa. Pământul românesc a fost cel mai nesigur pământ din lume. N-avea ţăranul român siguranţa casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de năvălire şi de lupte, teatru de război de secole nesfârşite, iar după ele de multe ori dominaţie străină cu biruri sângeroase.

  Ce să caute jidănimea pe acest pământ? Să se bată cu hunii, cu tătarii, cu turcii?

  Năvălirea jidănească începe abia acum 100 de ani. În urma păcii de la Adrianopol 1829, se capătă libertatea de comerţ şi în acelaşi timp încep să se arate zările unei vieţi mai liniştite.

  De acum începe năvala care va creşte an cu an peste capul nostru, al românilor şi în special al moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moraliceşte şi ameninţându-ne cu pieirea.

  La 1848 comercianţii şi industriaşii moldoveni încep să se plângă domnului Mihail Sturza, cerând măsuri împotriva comercianţilor jidani şi a concurenţei neloiale practicată de ei.

  De atunci năvala creşte mereu. Poate nu e bine zis năvală, căci aceasta presupune ideea de violenţă, de curaj moral şi fizic. Infiltraţia iudaică este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimţite. strecurare laşă şi perfidă. Căci nu e puţin lucru ca să răpeşti pământul şi avuţiile unui neam, fără ca măcar să-ţi justifici prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută.

  Ei au acaparat încetul cu încetul comerţul mic şi industria mică românească, apoi au atacat prin aceleaşi manopere frauduloase comerţul şi industria mare şi astfel au pus stăpânire pe oraşele din jumătatea de nord a ţării.

  Atacul asupra clasei de mijloc româneşti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru a-şi paraliza adversarul, îl împung cu acul în şira spinării.

  Nu se putea un loc mai bine ales.

  Clasa de mijloc atacată cu succes, însemnează spargerea în două a neamului românesc.

  E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea ţărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate şi prin starea economică mai bună şi prin aceea de cultură; în sus, cu ce conducătoare, pe care o susţine pe umerii ei.

  Atacul reuşit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după sine, ca o consecinţă fatală, fără efort din partea atacatorului: a. năruirea clasei conducătoare (această clasă conducătoare va termina prin a se prăbuşi); b. imposibilitatea refacerii ei; c. zăpăcirea şi îndobitocirea, înfrângerea şi robirea clasei ţărăneşti.

  În ultimă analiză, atacul iudaic asupra clasei de mijloc româneşti aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemnează moartea celui din urmă român, după cum îşi imaginează unii. Moartea aceasta însemnează viaţă în sclavie. Reducerea la stare de viaţă de rob a câtorva milioane de ţărani români, care să muncească pentru jidănime.

  Iată constatările prof. Nicolae Iorga cu privire la numărul jidanilor şi la data aşezării lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în Ţările noastre”, comunicare făcută la Academia Română în şedinţa de la 13 septembrie 1913, expunând această chestiune, printre altele precizează: „La Neamţ, câţiva evrei se aşează unul lângă altul pe pământurile Mânăstirii între 1764-1766” (pag. 18).

  „La Botoşani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului” (pag. 17).

  „Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei şi alţii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siretiu, la Galaţi, la Bârlad (era vreme când despre bârlădenii creştini se putea scrie că se îndeletnicesc cu negoţul mai mult decât cu orice altă muncă) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se ştia decât de moldoveni şi armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc două cârciumi şi orânda jidovească ce sunt acolo în târg” (pag. 17-18).

  În Bucovina în jurul anexării de la 1775: „În aceste ţinuturi ale Cemăuţiului şi Câmpulungului la care se adăuseseră părţi ale Hotinului şi Sucevei (în toate aceste ţinuturi) nu erau decât 206 familii jidoveşti înaintea stăpânirii împărăteşti.

  La 1775 ajunseseră a fi prin scurgere din Galiţia 780-800 familii.

  Cel dintâi guvernator al ţării, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) şi bere…

  Sunt, spune generalul, neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori.

  O comisiune care funcţiona la 1781 arată că:

  Aici în ţară, evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei la un preţ mic şi prin această camătă, a-i suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la sărăcie, aşa încât ţăranii împovăraţi astfel de datorii şi pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară.

  Vedem pe divanul acestei ţări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apărându-se cu disperare împotriva lor.

  cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcă şi coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât să expuie ţara pieirii totale” (pag. 20).

  Şi mai târziu, pe la 1840-48, iată ce constată profesorul Iorga: „Cu zecile se numără aceste aşezări de exploatare şi depravaţie, cârciumă lângă cârciumă, cu sticle de rachiu de cartofi şi alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor civilizate ale clasei dominante” (pag. 34).

  Şi scrie mai departe profesorul Iorga: „Totuşi intervenţiile străine hrănite de elementele evreieşti din ţară, nu se opriră. În 1878 ele puseră condiţii recunoaşterii independenţei, câştigate cu jertfe de sânge a ţării şi grămădiră umilinţe asupra României independente, care nu