se putea sinucide dând politiceşte jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni… Şi precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul şi camăta evreiască, dl. Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor, prin voinţa străinilor…” (pag. 39).

  Am dat acestea aici pentru ca să stabilesc după o mare, recunoscută şi necontestată autoritate ştiinţifică, începuturile aşezării jidanilor pe pământul românesc.

  PROBLEMA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC.

  Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-şi pună cu durere sfâşietoare problema pământului său, în faţa unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, şi-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca şi istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. Să fie oare o anomalie, o stare bolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul ameninţat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut şi fac. Anomalie şi stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradicţie cu toată lumea şi cu întreaga noastră istorie.

  De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă şi se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

  Pământul este baza de existenţă a naţiei. Naţiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul ţării, de unde îşi trage hrana şi viaţa. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O naţie care nu are pământul său nu poate trăi, decât dacă se aşează sau pe pământul unei alte naţii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viaţa.

  Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viaţa popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului. Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca să trăiască, să crească, să se dezvolte şi să-şi creeze pe el cultura sa proprie.

  Problema jidănească în România ca şi aiurea constă în încălcare de către jidani a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încălcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, şi nu eu, popor român, sunt chemat să suport consecinţele infracţiunii lor. Logica elementară ne spune: infractorul trebuie să suporte consecinţele infracţiunii săvârşite. Va suferi? Nare decât să sufere. Toţi infractorii suferă. Nici o logică din lume nu-mi va spune să mor eu pentru infracţiunea săvârşită de alţii.

  Deci problema jidănească nu naşte din „ură de rasă”. Ea naşte dintr-un delict săvârşit de jidani faţă de legile şi ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii.

  Rezolvare problemei jidăneşti?

  Iat-o: reîntoarcerea delincvenţilor în această ordine naturală universală şi respectarea legalităţii naturale.

  Dar şi legile ţării opresc invazia jidănească. Art. 3 din constituţie spune: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţie d gintă străină”.

  Ce însemnează, dacă nu colonizare, faptul instalării a două milioane de jidani pe teritoriul românesc?

  Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilă şi imprescriptibilă a poporului român. Şi după cum scria cineva, poporul român, nu după 50 de ani, nu după 100 de ani, ci chiar şi după mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pământ, după cum ne-am recucerit pământul Ardealului, după 100 de ani de stăpânire maghiară.

  NOI ŞI PĂMÂNTUL NOSTRU.

  Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul pe care trăiesc. Istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii. De el suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţa care ne-o dă muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele strămoşilor care dorm în ţărâna lui. Toţi părinţii noştri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastră războinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

  Aici e Sarmisegetuza cu ţărâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru că cine ştie să moară ca Decebal, nu moare niciodată.

  Aici odihnesc Muşatinii şi Basarabii, aici la Podul Înalt, la Războieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă, la Chilia, dorm românii căzuţi în lupte, boieri şi ţărani, mulţi ca frunza şi ca iarba.

  La Posada, la Călugăreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în munţii nefericiţilor şi uitaţilor moţi din Vidra, până în Huedin şi până la Alba Iulia, locul de tortură al lui Horia şi fraţilor lui de arme, sunt numai urme de lupte şi morminte de viteji.

  În Carpaţii toţi, din munţii olteneşti la Dragoslave şi la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri şi în fund de văi, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri.

  În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte.

  Întreb şi aştept răspuns: pe ce drept voiesc jidanii să ne ia acest pământ?

  Pe ce urmă istorică îşi întemeiază pretenţiile şi mai ales îndrăzneala cu care ne înfruntă pe noi, românii, aici, acasă la noi? Suntem legaţi de acest pământ prin milioane de morminte şi prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte şi rău de aceia ce vor încerca să ne smulgă de pe el.

  PROBLEMA ORAŞELOR.

  În cadrul acestui pământ românesc jidanii însă, nu s-au aşezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în oraşe, formând în ele adevărate insule de populaţie jidănească compactă.

  La început au fost invadate şi cucerite oraşele şi târgurile din nordul Moldovei: Cemăuţi, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Soroca, Burdujeni, Işcani, Briceni, Secureni etc.

  În faţa lor au dispărut negustorul şi meseriaşul român. Azi o stradă, mâine alta, poimâine un cartier, în mai puţin de 100 de ani centrele româneşti de un vechi renume şi-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfăţişare de adevărate cetăţi jidăneşti. Repede au căzut şi celelalte oraşe moldoveneşti: Roman, Piatra, Fălticeni, Bacău, Vaslui, Bârlad, Huşi, Tecuci,