Galaţi şi Iaşi, a doua capitală a Moldovei, după ce prima şi străvechea noastră Suceavă a fost transformată pur şi simplu într-un murdar cuib jidănesc, care înconjoară bietele ruine glorioase ale cetăţii lui Ştefan cel Mare.

  La Iaşi, parcurgând străzi şi cartiere întregi nu mai întâlneşti nici un român, nici o casă românească, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângă mari biserici în ruină şi sărăcie: biserica Talpalari, făcută de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, făcută de aceea a curelarilor români. Tot se dărâmă. Nu mai este în Iaşiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, a vechii boierimi moldoveneşti s-a dărâmat până la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidăneşti aruncă şi astăzi lăturile, gunoaiele şi murdăriile.

  Biserica din Piaţa Mare, unde este cea mai mare aglomeraţie de oameni, închisă din lipsă de enoriaşi. Aglomeraţia de oameni o constituieşte numai populaţia jidănească.

  Pe strada Lăpuşneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodă, transformat în bancă jidănească. În fosta lui grădină se ridică teatru jidănesc în stil palestinian. Străinul ne calcă în picioare tot ce avem mai sfânt.

  Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâşiaţi sufleteşte, cum de s-au găsit români care să se poarte cu atâta vrăjmăşie faţă de neamul lor? Cum de s-au găsit aşa de mulţi trădători? Cum de n-au fost puşi la zid cu toţii sau arşi de vii în clipa trădării lor? Cum de stă toată lumea? Cum de stăm noi? Sunt probleme de conştiinţă care ne apasă, care neliniştesc sufletul nostru, care ne tulbură viaţa. Ştim că în nici un fel nu ne vom putea găsi liniştea, decât în lupte, în suferinţă sau în morminte. Tăcerea noastră ne acoperă de laşitate şi orice minut de întârziere pare că ne omoară.

  Nu mai vorbim de oraşele şi târgurile Basarabiei, care stau ca nişte plăgi deschise pe trupul istovit şi stors al ţării.

  Nu mai vorbim de Maramureş, unde românii, ajunşi în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care să poată descrie marea tragedie a Maramureşului.

  Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sărat, a atins Buzăul, a atins Ploieştii şi a pătruns în capitala ţării.

  În 15 ani de zile au căzut Văcăreştii, vechi cartier românesc, au căzut în întregime Dudeştii, au căzut negustorii români de pe Calea Griviţei. Mor înlocuiţi de jidani vestiţii comercianţi din Obor, a căzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astăzi decât o adevărată cale a „înfrângerii” româneşti; căci 3/4 din proprietăţile de pe Calea Victoriei sunt proprietăţi jidăneşti. De 10 ani au pătruns în Oltenia şi au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protecţia politicienilor români, care, bine plătiţi, pretind că nu există problemă jidănească. Acestor politicieni, a căror trădare faţă de neam este aşa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morţi, va trebui să-i scoată din morminte şi să le dea foc ciolanelor, în pieţele publice. Pe copiii şi nepoţii lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le şi să-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de trădători”.

  Pierderea oraşelor noastre româneşti are consecinţe nimicitoare pentru noi, căci oraşele sunt centrele economice ale unei naţiuni. În ele se acumulează toată bogăţia naţiei. Încât cine este stăpân pe oraşe, acela este stăpân pe mijloacele de subzistenţă, pe bogăţia naţiunii.

  Să ne fie nouă, românilor, oare indiferent cine sunt stăpânii bogăţiei naţionale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru că o poporaţie se înmulţeşte şi se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistenţă de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt mai puţine, cu atât mai puţine vor fi posibilităţile de creştere şi de dezvoltare ale populaţiei respective şi invers (aceste adevăruri asupra legii poporaţiei au fost cercetate de toţi economiştii şi formulate inegalabil de profesorul Cuza).

  Trecerea bogăţiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemnează numai aservirea economică a românilor şi nu numai aservirea politică, – pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică – ci însemnează mult mai mult: o primejdie naţională care macină însăşi puterea noastră ca număr. În măsura în care ne dispar mijloacele de subzistenţă, în aceeaşi măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăsând locurile noastre în mâinile populaţiei jidăneşti, al cărei număr creşte pe zi ce merge şi din cauza năvălirii din afară şi din aceea a acaparării mijloacelor noastre de subzistenţă, a bogăţiilor noastre.

  Oraşele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei naţiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apărarea Naţională”, no.3, 1 Mai 1922). Aici în oraşe sunt plasate şcolile, bibliotecile, teatrele, sălile de conferinţe, toate la îndemâna orăşenilor. O familie jidănească îşi poate uşor întreţine toţi cei 5-6 copii la carte. O familie a unui ţăran român, din cine ştie ce fundătură de sat, departe de oraş, rar îşi poate întreţine un singur copil la şcoli până la sfârşit. Şi în acest caz este complet sleită de puteri şi avere, încât periclitează existenţa celorlalţi 4 sau 5 copii rămaşi acasă. Deci cine stăpâneşte oraşele, stăpâneşte posibilităţile de a se adăpa la cultură.

  Dar nu numai atât, în oraşe şi în şcoli, o naţie îşi împlineşte misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii să-şi poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minţi jidăneşti?

  În sfârşit, oraşele sunt centrele politice ale unei naţii. Din oraşe se conduc naţiile. Cine stăpâneşte oraşele, are direct sau indirect conducerea politică a ţării.

  Ce mai rămâne din ţară – în afară de oraşe? O gloată de câteva milioane de ţărani, fără mijloace de existenţă omenească, supţi şi sărăciţi; fără cultură, otrăviţi de băutură şi conduşi de jidanii îmbogăţiţi, deveniţi stăpânii oraşelor româneşti, sau de românii (prefecţi, primari, poliţai, jandarmi, miniştri) care numai de formă conduc, pentru că nu