se vor putea înmulţi într-o zi va justifica sacrificiul propriilor noştri copii şi îi va absolvi pe oamenii de stat responsabili, chiar pe cei persecutaţi de generaţia lor, de sângele vărsat şi de sacrificiul impus poporului nostru.

În legătură cu aceasta trebuie să mă ridic cu cea mai mare energie împotriva acelora dintre scriitorii rasişti proşti care au pretenţia că văd, într-o astfel de cucerire de teritorii, “o lezare a drepturilor sacre ale omenirii” şi se bazează pe aceasta ca să-şi îndrepte împotriva ei mâzgăliturile. Nu se ştie niciodată cine se poate ascunde în spatele unor asemenea indivizi. Dar este foarte sigur că tulburarea pe care o pot produce face jocul duşmanilor poporului nostru. Printr-o asemenea atitudine, aceşti criminali contribuie la subminarea şi la dispariţia voinţei sale de a-şi apăra exigenţele vitale prin singură metodă care corespunde acestui scop. Căci nici un popor nu posedă aici pe pământ nici un metru pătrat de teritoriu în virtutea unei voinţe superioare sau a unui drept superior. Graniţele Germaniei sunt nişte limite fortuite şi de moment în cursul eternei lupte politice; aşa stau lucrurile şi cu frontierele care delimitează habitatul celorlalte popoare. Şi, după cum configuraţia suprafeţei noastre terestre nu-i poate părea neclintită ca stânca decât unui imbecil zăpăcit - când în realitate fiecare clipă nu ne arată din evoluţia ei constantă decât o imobilitate aparentă, rod al acţiunii neîncetate a forţelor naturii, distinsă sau schimbată mâine de nişte forţe mai puternice - la fel stau lucrurile şi în viaţa popoarelor, ale graniţelor care le despart.

Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi sunt schimbate de ei.

Faptul că un popor a reuşit să cucerească un teritoriu mult prea mare nu acordă câtuşi de puţin obligaţia superioară de a-l admite pentru totdeauna. El demonstrează cel mult forţa cuceritorului şi slăbiciunea celui care îndura. Şi numai în această forţă singură stă apoi dreptul. Dacă astăzi poporul german îngrădit într-un teritoriu imposibil se îndreaptă către un viitor deplorabil, aceasta nu înseamnă o oprire a destinului şi nici revolta nu constituie o încălcare a acestui destin. După cum nici o putere superioară nu i-a făgăduit unui alt popor mai mult teritoriu decât poporului german sau după cum nici ea n-ar fi, dimpotrivă, ofensată de această nedreaptă repartiţie a solului; după cum strămoşii noştri n-au primit în dar de la cer pământul pe care trăim noi azi: căci ei au trebuit să-l cucerească luptând, primejduindu-şi viaţa. Tot aşa, pe viitor, nu “graţia” rasistă îi va da poporului nostru pământ şi, odată cu el, mijloacele de existenţă, ci numai puterea spadei victorioase îl va putea obţine.

Pe cât suntem astăzi de convinşi cu toţii de necesitatea unei răfuieli cu Franţa, pe atât de ineficace ar rămâne pentru noi în ansamblul ei, dacă scopurile politicii noastre externe s-ar mărgini la aceasta. N-ar putea fi interpretată decât ca o acoperire a spatelui pentru extinderea habitatului nostru în Europa. Căci nu am putea rezolva această problemă dobândind colonii, ci exclusiv dobândind un teritoriu de populat care să mărească însăşi suprafaţa patriei noastre mărite. În plus, prin aceasta nu numai că s-ar asigura solidaritatea strânsă a noilor colonii cu metropolă, dar s-ar procura întregului ansamblu teritorial avantajele care constau în măreţia lui unificată.

Mişcarea rasistă nu trebuie să devină avocatul altor popoare, ci să lupte pentru poporul său. Altminteri ea ar fi de prisos şi în plus nu ar exista nici un drept să zeflemisim trecutul. Căci atunci am acţiona ca şi el. Vechea politică germană a fost considerată, din punct de vedere dinastic, o nedreptate: viitoarea politică nu trebuie să se inspire nici dintr-un nerod sentimentalism “rasist” cosmopolit. Mai cu seamă, noi nu suntem jandarmii “bietelor popoare mici” binecunoscute, ci soldaţii propriului nostru popor.

Cu toate acestea, noi, naţional-socialiştii, nu trebuie să ne mulţumim cu atât: dreptul la sol şi la pământ poate deveni o datorie, atunci când un popor mare pare sortit pieirii, în lipsă de extindere. Şi în mod cu totul special când nu este vorba de un oarecare popor negru neînsemnat, ci de Germania, mama oricărei vieţi, mama întregii civilizaţii actuale. Germania va fi o putere mondială sau nu va exista deloc. Dar, pentru a deveni o putere mondială, ea are nevoie de acea amploare teritorială care îi va conferi, în acel moment, importanţa necesară şi care le va oferi cetăţenilor săi mijloacele necesare existenţei.

*

*   *

De aceea, noi, naţional-socialiştii, abolim deliberat orientarea politicii externe dinainte de război. Noi începem acolo unde ea a fost încheiată acum şase sute de ani. Noi oprim eternul marş al germanilor spre sudul şi spre vestul Europei şi ne îndreptăm privirile către Răsărit.

Noi punem capăt politicii coloniale şi comerciale dinainte de război şi inaugurăm politica teritorială a viitorului.

Dar dacă astăzi vorbim de teritorii noi în Europa, nu ne putem gândi mai întâi decât la Rusia şi la ţările limitrofe care depind de ea.

Destinul însuşi pare să ne arate aceasta cu degetul; lăsând Rusia pradă bolşevismului, el a răpit poporului rus acea pătură de intelectuali care a întemeiat şi şi-a asumat până în prezent existenţa sa ca stat. Căci organizarea statului rus nu a fost rezultatul aptitudinilor politice ale slavismului în Rusia, ci mai degrabă un exemplu remarcabil al activităţii, creatoare de state, a elementului germanic în mijlocul unei rase de o valoare mai scăzută. Multe din statele puternice de pe pământ au fost create astfel. Popoare inferioare, având în fruntea lor organizatori şi stăpâni de rasă germanică, au luat proporţii până ce au devenit, la un moment dat, state puternice, şi au rămas puternice atâta vreme cât sâmburele rasei creatoare a statului s-a păstrat nealterat. Astfel, de secole întregi, Rusia trăia pe seama nucleului germanic al păturilor sale superioare conducătoare care actualmente poate fi considerat extirpat şi nimicit. Evreul i-a luat locul. Şi după cum Rusia este incapabilă să scuture jugul evreilor prin propriile sale mijloace, tot astfel evreul nu poate, cu vremea, menţine puternicul stat. El însuşi nu este un element organizator, el nu este decât un ferment de descompunere. Uriaşul stat din răsărit este numai bun să se prăbuşească. Şi sfârşitul dominaţiei evreieşti în