― Hummm! Atunci n-are să se mai întoarcă niciodată, senor!

Martin Stricland îl privi în ochi, fără ca pe chipul lui să tresară un muşchi.

― Dacă într-adevăr vrei să-l mai vezi pe tatăl tău… Black Pedro mugi:

― Hummm! Îl ucid!

― Cum ai să faci?

― Îl ucid în noaptea asta. Ştiu unde stă; doarme în pod, la Nicolas Medana, un metis care creşte cîini.

― Filipo o să fie mulţumit, băiete!

― Da, senor. Am să pun scara şi-am să mă furişez în pod.

― Nu ţi-e frică de cîini?

― Nu; mă cunosc. Eu şi Nicolas sîntem prieteni, şi cîinii ştiu. Senor, îmi daţi revolverul?

― Dar te pricepi să-l mînuieşti?

Chipul lui Black Pedro se schimonosi într-un rînjet, care pe Martin Stricland îl nelinişti; cu un revolver în mînă, poate omul acesta era greu să mai fie strunit. Bucuria de a avea o armă ar fi putut învinge dorinţa de a se întoarce la tatăl său; deci, după ce stătu în cumpănă cîteva clipe, răspunse, hotărît:

― Nu! Revolverul face zgomot şi e primejdios. Mai bine un cuţit…

Metisul vîrî mîna sub haină şi trase din cingătoare un mic pumnal spaniol, care luci în lumină, făcînd ca prin trupul lui Martin Stricland să alunece un fior lung.

― Vezi să nu faci gălăgie, Pedro!

― Nu, senor! Dacă-i tai beregata (aici Black Pedro îşi trecu lama pumnalului pe gît) – pe urmă poate să se zvîrcolească, n-o să-l audă nimeni!

― Bine! Mîine dimineaţă să vii în port. Mă găseşti pe goeleta Speranţa.

― O ştiu. Am văzut-o astă-seară, cînd a venit. Căutaţi aur, senor?

― Despre asta o să vorbim mîine. Acum trebuie să mă duc.

În uşă, Martin Stricland se opri, făcu un pas înapoi şi smulse fotografia din mîna metisului.

― Nu mi-o lăsaţi? Senor, vă rog!…

― Am să ţi-o dau mai tîrziu, dacă am să văd că o meriţi. Şi-acum, bagă de seamă, Pedro! Dacă Schlimbach îţi scapă, n-ai să-l mai vezi niciodată pe tatăl tău!

― Sticla, sticla, pot s-o iau?

― E a ta, dar să n-o bei decît după…

― Şi cîrnaţii, senor?…

― Ţi se vor da; mă duc să plătesc…

La o masă, în faţa tejghelei, şedeau trei oameni, posomorîţi, cu haine de postav cenuşiu, cu cizme pînă la genunchi, murdare de noroi, cu pălăriile de pîslă trase pe ochi. Unul avea în faţă o sticlă plină cu un praf gălbui, lucios – şi o privea, prostit. Martin Stricland recunoscu praful de aur pentru care venise aici, dar în afară de o scurtă clipire a pleoapelor, pe chipul lui nu mişcă nimic.

― Zi, te-ai hotărît să pleci, Matias! vorbi unul din oamenii de la masă, adresîndu-se celui cu aurul.

Acesta luă sticla, cu un gest obosit, o privi în lumină, apoi se aplecă alături şi o îndesă într-un sac cu boarfe, aruncat pe podea.

― Nu merită, băieţi! răspunse, clătinînd trist din cap. Mi-am lăsat nevasta, mi-am vîndut casa şi după un an, uite cu ce mă întorc. Cînd ţi-l ia la topit, nu iese nici un kilogram!… Ha! Socotisem c-o să strîng un sac, nu un clondir!

― Da, e trudă mare! încuviinţă, la fel de descurajat, al doilea om. Ca să aduni zece grame de aur, speli şi vînturi un vagon de nisip. Cred şi eu că te speteşti!

― Dar dincolo de strîmtoare? În Ţara de Foc? vorbi cu o undă de înviorare al treilea dintre ei. Acolo pare că se găseşte aur mult!

― Tot în nisip; să stai să speli, să aduni fir cu fir… Altceva ar fi dacă s-ar găsi filoane, în pămînt.

― Nu; am vorbit cu unul care s-a întors din răsărit, zice că a fost pe canalul Beagle, dincolo de Uşuaia şi în părţile alea e aur mai mult, mai uşor de strîns…

― Da, am auzit şi eu, dar cu ce să te duci pînă acolo? vorbi cel pe care îl chema Matias. Ar trebui să ai bani mulţi, să închiriezi un vapor, să angajezi oameni! Asta nu-i de noi! Eu unul mă las păgubaş, cum v-am spus!

Convorbirea lor, pe care ar fi auzit-o chiar dacă n-ar fi tras cu urechea, pe Martin Stricland nu-l descurajă: dimpotrivă, în colţurile gurii lui, cine s-ar fi uitat cu luare aminte şi-ntr-o lumină mai bună, ar fi văzut ivindu-se un rînjet reţinut, vădindu-i mulţumirea. Pentru ceea ce aflase de la aceşti oameni necăjiţi, s-ar fi cuvenit să-i răsplătească măcar cu o cină bună şi cu cîteva sticle de gin. El unul avea cu ce să se ducă în acele locuri unde nu îndrăzneau să se aventureze alţi căutători de aur. Speranţa îl aştepta în port, şi dacă nu mai venea nimeni pe urmele lui, cu atît mai bine pentru ei! Cît despre oameni…

Ajungînd cu gîndul aici, Martin Stricland rînji din nou, făcînd socoteli în sine, foarte mulţumit:

„Dacă Black Pedro o să-mi adune o sută de sălbatici, sau chiar o sută cincizeci, şi dacă o să-i îmboldească aşa cum se cuvine…”

Acest gînd îl făcu să plătească fără nici o părere de rău un pesos jumătate cît făcea sticla de gin şi mîncarea, plus cele două castroane de cîrnaţi cu fasole făgăduite metisului. Apoi îşi trase pălăria pe ochi, se înfăşură în pelerina lui neagră şi, luînd drumul înapoi, prin bezna de nepătruns, ajunse în port, fără să şovăie şi fără să i se întîmple nimic.

În seara aceea însă Martin Stricland nu se culcă prea curînd, ci se aşeză la masă cu sticla de whisky alături şi mîzgăli o scrisoare lungă, al cărei cuprins iată-l mai jos, într-o tălmăcire limpezită, scrisul lui nefiind de citit:

„Taică Jim, am ajuns astăzi la Punta Arenas, în Ţara de Foc – pe unde vine asta nu e nevoie să ştii. Mi se pare că sînt patru ani de cînd nu ne-am văzut, şi vreo doi de cînd nu ţi-am mai scris nimic, dar am presimţirea că n-ai crăpat între timp. Mîine pleacă un schooner la Valparaiso şi mă folosesc de acest prilej să-ţi trimit veşti despre mine şi să-mi arăt, faţă de tine şi de bătrîna, respectul filial ce vă păstrez.

Aceste rînduri vor ajunge la voi tocmai prin martie, dacă schoonerul nu s-o îneca pe drum şi căpitanul va fi destul de cinstit să pună scrisoarea la poştă, cum am să-l rog, deşi eu unul nu cred în cinstea oamenilor decît atît