Nu ţi-aş fi scris, taică Jim, dacă nu mi-aş fi dat seama din nou ce mult folosesc sfaturile părinteşti primite la timp. Noi doi ne-am ciorovăit adesea, şi uneori n-a lipsit mult să ne crăpăm capul unul altuia, asta însă nu mă împiedică să mă gîndesc cu dragoste la tine, printre străini, şi să recunosc în sinea mea că ai fost un tată bun. Iată, de pildă, acum cinci ani, cînd s-a întîmplat daravela cu Filipo, fie-i ţărîna uşoară, că a fost un om chivernisit, mie unul nu mi-ar fi dat prin gînd să-l cotrobăiesc prin hîrtii; mai mult decît testamentul lui – ah, ce iscusit eşti, taică Jim! – nu mă interesa nimic. Şi ce rău ar fi fost dacă tu nu m-ai fi îmboldit să cercetez toate sertarele şi să pun bine orice petic de hîrtie aş găsi! De unde aş mai fi ştiut că bietul Filipo fusese însurat cu o fuegiană şi avea un fiu, părăsit la Punta Arenas, unde trăia din bunătatea unui ospătar milostiv? Cînd am citit scrisorile acestui binefăcător, care cred că îl înnebunise pe Filipo cu cererile de bani, am vrut să le rup. Ce mă interesa pe mine acel Simons Burt, proprietarul barului Cristofor Columb de la Punta Arenas? Dar tu m-ai sfătuit: „Nu rupe nimic, dobitocule! Poate are să-ţi folosească într-o zi!”… Taică Jim, uneori mă apucă mirarea: de unde atîta înţelepciune în capul unui beţiv şi ticălos cum eşti tu?… Ei, dar nu despre asta voiam să-ţi scriu…

Mi se pare că nu mai ştii nimic despre mine, încă de pe timpul cînd eram la Capetown; n-am să-ţi spun acum de ce am plecat de acolo; e o istorie mai lungă. Voiam să mă întorc în Canada, pe urmă m-am gîndit că isprava aceea, cu bătrîna Ventisquero, e încă prea proaspătă în mintea şerifului şi că ar fi înţelept să mai zăbovesc prin alte părţi, un an, doi. Tocmai bine să-mi încerc norocul în Ţara de Foc, unde după cîte îmi spune mirosul meu, au să dea năvală foarte mulţi, în curînd. Noroc că m-am grăbit.

Am găsit la Marsilia o goeleta românească – asta vine dintr-o ţară încă nedescoperită, nu fii mîhnit dacă n-ai auzit de ea, fiindcă nici eu nu auzisem pînă acum cîtva timp. Cu căpitanul m-am înţeles destul de uşor şi cu echipajul la fel; ori erau foarte flămînzi, ori cu capul în nori, fapt e că s-au învoit să plece la acest drum lung, fără să se tîrguiască de loc, fără să ţină seamă de primejdiile care-i aşteptau…

Am ţinut şi de data asta seama de sfatul tău, taică Jim, pentru care nu ştiu cît să-ţi fiu de recunoscător! E mai bine ca oamenii să te creadă ţicnit, decît şiret! Ehe!…

Nu-ţi mai povestesc cum a fost călătoria; se pare că n-a mers tocmai uşor, s-au luptat şi cu piraţii şi cu uraganul, pe urmă au răbdat de sete ca nişte cămile în deşert – treaba lor, eu aveam whisky-ul meu! Pentru mine, drumul de la Marsilia pînă aici a trecut ca un vis. Oare nu tot ţie îţi datoresc şi asta? Nu tu m-ai sfătuit: „Clark, băiete (ştii, acum îmi spun Martin), Clark, fiule, cînd e nevoie, speteşte-te, rupe-ţi şalele, cazi în brînci, dar cînd n-ai de ce, nu mişca nici un deşt’!… Ah, scumpe taică Jim, ce om înţelept eşti!

O singură întîmplare neplăcută mi-a tulburat drumul…” Aici Martin Stricland se opri, se uită la ceas, era aproape miezul nopţii, trase cu urechea sus, îşi pipăi gîtul, stăpînindu-şi un fior, apoi continuă:

„Ca să vezi ce mici sînt oceanele, taică Jim! Pe cine crezi că am întîlnit în mijlocul Atlanticului? Pe Kurt Schlimbach, închipuie-ţi! Dar nu-ţi fie teamă, am scăpat cu faţa curată. Păstrează cu grijă cufăraşul şi hîrtiile acelea – adică de ce ţi-aş da eu sfaturi? Cînd m-oi întoarce o să le putem folosi, în sfîrşit, fiindcă…”

În locul acesta pe scrisoare se vedea iarăşi semnul unei întreruperi.

„Nu era nimic! continua mai jos Martin Stricland. M-am oprit puţin, fiindcă am auzit şoapte; tot de la tine am învăţat să-mi văd de treburi cînd aud vorbindu-se cu glas tare, dar pentru şoapte să împrumut o duzină de urechi. Era căpitanul, un om cumsecade, voinic, curajos, priceput, din păcate însă cam visător şi prea cinstit. E îndrăgostit lulea de o fetişcană care nu ştiu de unde-a răsărit şi face pe matelotul, încurcîndu-se printre picioarele celorlalţi. Acum stau pe punte, dîrdîind amîndoi de frig şi nu ştiu ce tot şoşotesc – că oricît de bun ar fi sfatul tău, nu împrumut urechi ca să ascult gungureala îndrăgostiţilor. Din partea mea, mă ştii, decît o femeie pe bord, mai bine un vagon cu trotil!

Cu căpitanul m-am înţeles destul de bine pînă acum, numai în seara asta ne-am ciorovăit, era cît pe-aci să-i pun revolverul în piept. Prin învoiala noastră făcută în scris, la Marsilia, e dator să meargă cu mine o lună de zile, oriunde aş dori. Şi închipuie-ţi, că, întorcîndu-mă astă-seară de la Simons Burt, mă pomenesc cu el cerîndu-mi, foarte dîrz, să debarc numaidecît. „Şi învoiala noastră?” – „Nu mă priveşte! Opreşte-ţi despăgubirea cuvenită, din banii pe care ni-i datorezi!” – Nevinovat suflet, taică Jim! Le mai datorez două sute cincizeci de lire, ceea ce înseamnă o avere pentru nişte marinari pîrliţi – şi le-am spus că, ori îşi ţin învoiala pînă la cap, ori nu le plătesc nimic, ba chiar îi mai dau şi în judecată la Tribunalul Maritim. Grozav l-am înfundat pe căpitan, taică Jim! Să-l fi văzut ce mutră a făcut! Îţi spun drept, am dus mîna la buzunar, după revolver, mi s-a părut c-o să-mi sară de gît. „Şi unde vrei dumneata să mergi?” m-a întrebat, spumegînd. I-am arătat pe hartă: „Pe canalul Beagle, la Uşuaia!” Şi atunci, să vezi minune, căpitanul s-a îmblînzit, s-a uitat la hartă, s-a uitat la mine,