Dar iată că am luat-o razna, taică Jim! Îţi spuneam, ai grijă de cufăraş şi hîrtii şi nu trăncăni încă nimic: Kurt Schlimbach a crăpat în noaptea asta. Lumea numără un ticălos mai puţin!… Şi acum te las, taică Jim. Sărut-o pe a bătrînă din partea mea, dar n-o rîzgîia prea mult c-o apucă sughiţul. Al tău fiu, recunoscător pînă la mormînt…”

Afară se auziră paşi, apoi clopotul de cart bătu de patru ori cîte două bătăi, vestind miezul nopţii.

Martin Stricland ieşi pe punte, în clipa cînd căpitanul cobora, învineţit de frig, dar părînd foarte mulţumit. Afară se mai vedea numai o umbră, spre prova, omul de vardie, luptîndu-se cu umezeala şi cu frigul, vîrît în mantaua cerată, ca într-o glugă de coceni, toamna la cîmp. Dar stai, vorba nu se potriveşte: omul de vardie era Ismail!

― Cine estem? strigă bucătarul, auzind paşi.

De văzut, bezna era aşa de mare, că nu vedea nimic… Martin Stricland tresări şi scoase un fel de mormăit, Ismail mormăi şi el ceva; poate gîndea, în graiul ghiaur:

― Ia uitam, n-am putrezit!…

Nu licărea decît la mari depărtări cîte un felinar afumat şi plăpînd, pe catargele corăbiilor ancorate în radă, spre nord şi spre sud; încolo, totul părea băgat în mormînt.

Martin Stricland trase cu urechea spre oraş, apoi tresări încă o dată – si, fără să vrea, îşi duse mîna la gît.

CAPITOLUL  XXVII

Uiliaul

Nu se poate spune că la Punta Arenas ar îi fost frig. Vara acolo temperatura măsoară cam cincisprezece grade, dar se întîmplă să ajungă pînă la douăzeci şi cinci, iar iarna, prea rar coboară sub minus două – ceea ce ne-ar îndreptăţi să credem că prin părţile acelea clima e mai blîndă decît pe la noi.

Cu toate astea, deşi în decembrie, plină vară în emisfera de sud, echipajul Speranţei dîrdîia toată ziua, iar Negrilă căpăta o pasiune din ce în ce mai vădită pentru coteţul lui Ismail.

Noroc că lemne se găseau din belşug, un fel de cedru pipernicit şi fagul antarctic, răşinos ca moliftul de la noi, care ardea chiar verde, cu trosnituri vesele, răspîndind în cabine mirosul sărbătorilor. Sobele duduiau mai tot timpul, spre mirarea lui Black Pedro, care se plimba pe punte în picioarele goale, deşi căpătase de la Martin Stricland o pereche de cizme noi; metisul se întreba, pe bună dreptate, cum se vor descurca în iulie oamenii aceştia friguroşi, dacă în decembrie ardeau un maldăr de lemne pe zi?

Adevărul este că nu era frig; termometrul arăta la prînz aproape douăzeci de grade, iar noaptea nu cobora sub zece, dar ploua în fiecare zi şi umezeala pătrundea pînă în măduva oaselor, făcîndu-i să dîrdîie chiar pe cei mai tari la măduvă şi la os.

Trecuseră două săptămîni de la intrarea în strîmtoare şi acum, după ce făcuse trei zile escală la Punta Arenas, spre a îmbarca merinde pentru mult timp, Speranţa naviga spre sud, între insulele Clarence şi Dawson, căutîndu-şi drumul spre canalul Beagle, printr-un arhipelag pustiu şi plin de primejdii.

La 16 decembrie, cînd Capul Froward rămăsese înapoia tribordului, părăsise strîmtoarea lui Magellan, unde mai întîlnise cîte un vapor, cîte un schooner din cînd în cînd. Acum nu se mai vedeau decît nori, apă cenuşie şi stînci tăcute care parcă se răsuceau pe furiş la trecerea corăbiei, urmărindu-i drumul pînă ce se pierdea în negurile plumburii sau în ploaia rece şi lipicioasă ca zeama de murături. Numai departe, în urmă, puteai cu greu desluşi cele cîteva pirogi cu fuegieni, care se ţineau pe urmele Speranţei cu o strădanie de neînţeles.

Prima se ivise încă din strîmtoare, la Capul Valentin, punctul cel mai nordic al insulei Dawson… Era o pirogă lungă, dintr-un trunchi cioplit, mînată de vreo opt alcalufi, toţi scunzi, cocîrjaţi, goi, cu figuri lătăreţe, purtînd pe umeri un fel de mantăi ponosite, roase şi murdare, din blană de bursuc. La trecerea corăbiei ieşiră de după stînci şi se apropiară scoţînd un fel de strigăte, între care se putea desluşi articulat un singur cuvînt:

― Iamerşuner! Iamerşuner!…

Văzîndu-i înarmaţi cu suliţe şi arcuri, Ieremia puse mîna pe flintă, dar Black Pedro îi făcu semn să stea liniştit. Nu era un strigăt războinic; după spusele metisului, oamenii cerşeau, nărav căpătat o dată cu venirea străinilor, fiindcă altminteri aveau deprinderea să trăiască numai din ceea ce le dădea natura – şi să moară de foame cînd natura se arăta vitregă cu ei. Şi-apoi, de la străini nici nu cereau de mîncare, ci zorzoane cu care să se fudulească, precum le e dat multor oameni, nu numai în Ţara de Foc.

Aşa îşi recrută Martin Stricland prima echipă de alcalufi sălbatici, pe care se gîndea să-i facă spălători de aur. Black Pedro nu-i lăsă să vină pe punte, ci coborî în pirogă, şi după ce-i dărui celui mai vîrstnic o basma roşie, din bagajul noului său stăpîn, se apucă să le vorbească repede, în limba lor, care era o înşiruire de strigăte şuierate, ca nişte piuituri. După ce-l ascultară, răbdători deşi plini de nedumerire, căci probabil din zece vorbe ale metisului nu înţelegeau mai mult decît una, alcalufii părură să-i dibuiască gîndul şi repezindu-se la el începură să-l lovească îndesat, în spinare şi în coşul pieptului, ceea ce era semn de încredere şi încuviinţare.

Piroga se îndreptă spre mal şi băştinaşilor nu le trebui mai mult de cîteva minute ca să-şi îmbarce femeile, copiii şi cîinii, şi să pornească după Speranţa, pe care de atunci înainte o urmară cu statornicie. Pe ţărm, în marginea pădurii, rămîneau grămezi imense de scoici golite, singurul semn care dovedea că aici făcuseră popas alcalufii.

― Şi cum, domnule, îl întrebară oamenii pe căpitan, ei nu au case, bordeie, ceva, un adăpost acolo, ca oamenii? Piroga asta le e toată averea?

Anton Lupan nu avea nevoie să-i ceară în această privinţă lămuriri lui Black Pedro; viaţa şi obiceiurile fuegienilor îi erau cunoscute din jurnalul lui moş Léon şi din cartea lui Darwin – numai că de data asta vedea