― Nu, nu au nici un fel de aşezare statornică, răspunse, privind pe apă, la alcalufii care vîsleau posomoriţi, deşi nu-i silise nimeni să plece la drum. Dar n-au nici măcar corturi, ca tot nomadul. Singurul lor bun sînt pirogile şi cîinii; cît priveşte femeile şi copiii, pentru ei nu preţuiesc mare lucru.

În zilele următoare întîlniră alte triburi de alcalufi, care la îndemnul metisului porniră pe urmele Speranţei. Fireşte, viteza corăbiei era mult mai mare decît a pirogilor; acestea rămîneau adesea atît de departe în urmă, încît le pierdeai din vedere şi puteau crede c-au luat-o la sănătoasa. Dar noaptea, tîrziu, uneori după ce clopotul de cart bătea ceasul douăsprezece, ultima dintre ele sosea la locul de ancorare – şi băştinaşii, deşi istoviţi de drum, se apucau, la lumina torţelor, să caute scoici pe pietre, singura lor hrană în timpul călătoriei.

Pînă a doua zi, în zori, cînd goeleta ridica ancora, nu aveau decît un răgaz de cîteva ore; altfel, ar fi coborît cu cîinii pe uscat şi ar fi încercat să prindă bursuci, care le-ar fi dat mai multă vlagă decît scoicile. Dar ei se mulţumeau şi cu atîta şi îşi continuau drumul, vrăjiţi de cine ştie ce pămînt al făgăduinţei, căci nimeni nu înţelegea vorbele cu care îi ademenea Black Pedro.

Iar Speranţa îşi urma drumul printre insule, urmată de bizara ei escortă care creştea de la o zi la alta, luînd proporţiile unei expediţii, fiindcă numărul alcalufilor trecuse de şaizeci, cifră uriaşă pentru ţinuturile acestea. Şi iarăşi se desprindea o pirogă de pe ţărmuri, şi iarăşi, prin ploaia măruntă, se auzea strigătul, milogeala:

― Iamerşuner! Iamerşuner!…

De bună seamă ţara aceasta nu cunoscuse niciodată un asemenea exod, cu toate pornirile nomade ale poporului.

De la Punta Arenas, timpul se păstrase mohorît şi liniştit, cu o briză care bătea de la apus; erau probabil puţinele zile ale anului cînd ţinutul rămînea nebîntuit de furtuni. Încetul cu încetul, echipajul se obişnuise şi cu frigul şi cu alcalufii, numai cu cerul posomorit nu se putea obişnui; cînd nu ploua, norii coborau şi mai jos, mişcîndu-se în valuri tumultuoase, fugărindu-se, încălecîndu-se, spulberîndu-şi crestele fumurii şi aproape că se auzeau mugind, ca oceanele dezlănţuite.

Navigaţia în strîmtoare nu se potrivea cu aceea de pînă aici. Un om la cîrmă şi un om de veghe nu mai erau de ajuns. Acum, din zori, cînd se ridica ancora, şi pînă la căderea nopţii, cînd o aruncau din nou, echipajul rămînea pe punte, împărţit în cele două borduri, cercetînd apa, fiecare cu ochii aţintiţi să nu se ivească pe neaşteptate un colţ de stîncă, ascuns sub apele plumburii.

Erau zile grele de încordare neîntreruptă, deşi cele mai multe se scurgeau liniştit; dar pe aceste coridoare înguste, împletite printre istmuri şi insule posomorite, nu ştiai niciodată ce primejdie te aşteaptă şi de unde se poate ivi Fiecare trebuia să fie gata, în orice clipă, să ia puşca, spre a întîmpina un atac din partea vrăjmaşului necunoscut, sau să se repeadă la fungi, să coboare pînzele, spre a se feri de furtunile năprasnice care oricînd puteau să se prăvălească din munţi.

Seara, cînd lăsau ancora, în vreun golf ferit de vînt, la adăpostul vreunui perete de stînci, un om de vardie pe punte, iarăşi nu mai era socotit de ajuns. De obicei acum rămîneau doi, unul la prova, altul la pupa, cu puşca alături, cu auzul şi cu privirea treze, necontenit, dar nici ceilalţi nu dormeau liniştiţi, cu toată truda de peste zi.

În aceste zile, nici unul nu mai avea timp pentru un gînd al lui; dacă n-ar fi fost înfăţişarea fizică să-i deosebească între ei, n-ai fi ştiut care-i Gherasim, Haralamb, Mihu, Ieremia sau Cristea Busuioc. Nici pe Adnana, cu gluga cerată în cap, cu mantaua de ploaie lungă pînă la pămînt, n-ai mai fi luat-o acum drept primejdioasa sirenă de care se temuseră aproape cu toţii la început. Ea stătea la cîrmă, ore în şir, apoi trecea de veghe, în bordul drept, în bordul stîng şi nu mai avea timp să stea de vorbă cu cineva, oricare ar fi fost numele lui.

Speranţa naviga astfel de două săptămîni; în acest timp ceasuri întregi nu se auzea nici un cuvînt, în afară de poruncile pe care căpitanul sau primul cîrmaci le dădeau din cînd în cînd.

Anton Lupan stătea pe punte tot timpul, cu aceeaşi glugă cerată, cu aceeaşi manta de ploaie folosită de toţi, fiindcă altfel aerul umed te pătrundea pînă la os, şi cerceta încordat, cu ocheanul, ţărmurile pustii. Nu se mai aştepta să-l întîlnească pe Pierre Vaillant acum, dacă intrase prin partea cealaltă a canalului. L’Esperance nu avea ce să caute aici. Probabil, dacă avusese timp prielnic, prietenul său ajunsese şi ancorase la locul ştiut. Acum nu mai avea altă dorinţă decît să ajungă şi el, cît mai curînd, înainte ca expediţia lui să pornească în munţi.

Navigaţia lor acum era o încordare neîntreruptă – nici căpitanul nu mai avea timp să schimbe o vorbă cu cineva, cu Adnana de pildă, nici măcar în gînd…

Rămăsese în urmă amintirea serilor liniştite, cînd luna arginta pînzele întinse de vînt, şi echipajul, după cină se tolănea pe bocaport la taifasuri lungi; Mihu nu mai avea timp nici de cărţi, nici de caval – şi chiar Negrilă, simţind încordarea tuturora, nu mai zburda printre picioarele lor, ci stătea cuminte într-un loc, ridicat pe parapet, cercetînd ţărmurile din jur, uitîndu-se, cu urechile ciulite, la alcalufi şi la cîinii lor, gata să mîrîie cînd o pirogă se apropia prea mult.

Şi totuşi, în această încordare obştească, cînd oamenii nu mai aveau gînduri şi griji pentru ei, ci păreau contopiţi într-o singură fiinţă, una cu Speranţa lor pe care o mînau în necunoscut, unul singur, dincolo de îndatoririle îndeplinite conştiincios, trăia numai cu necazul lui – şi acesta era nefericitul Ismail.

De la intrarea în strîmtoare, bietului bucătar nu-i mai pria nici somnul, nici veghea, atît era de neliniştit. Cele trei zile petrecute la Punta Arenas stătuse cu frica-n sîn, tot aşteptînd ca Anton Lupan să-l arunce pe chei, cu