boarfe şi cu gazel. Dacă scăpase acolo, nu însemna că la următoarea escală avea să scape din nou. Pesemne căpitanul îl cruţa deocamdată, aşteptînd ca el să-şi aleagă singur portul, cum îl vestise de la început. „Bine, n-ai ales unul, n-ai ales două, dar pînă cînd vrei s-o întinzi aşa?” avea să-l întrebe într-o bună zi. Dar lui Ismail locurile acestea îi erau necunoscute – şi nici pe cine să întrebe nu ştia, ce porturi sînt aici şi unde ar fi mai nimerit pentru el să debarce, ca să găsească o corabie cu care să se întoarcă la Stambul.

Aşa că, pe cînd oamenii făceau cele ce ştim, bucătarului, ce-i dădu în gînd? Hai să cerceteze harta, că doar la fel făcea şi căpitanul, cînd navigau pe mări necolindate de el pînă atunci. Într-o zi, Ismail se strecură în cabină, îşi vîrî nasul în harta Ţării de Foc şi rămase îngrozit: primul port de la Punta Arenas spre sud era Port Famine, pitit după capul Santa Ana, faţă în faţă cu Capul Valentin, de pe insula Dawson.

Port Famine, adică Portul Foametei!…

Dar Speranţa trecu de capul Santa Ana şi nu se opri; la ce să se oprească, dacă malul era pustiu? Pesemne un corăbier ancorase odată în acest golf ferit de furtuni şi botezase locul aşa cum se vedea pe hărţi, în amintirea postului pe care, cine ştie din ce pricini, fusese nevoit să-l ducă aici; poate îşi sfîrşise proviziile, iar pe mal nu găsise nimic.

Acum corabia naviga mai departe spre sud, de-a lungul insulei Clarence – şi la douăzeci de mile mai departe, în gîtuirea dintre această insulă pustie şi peninsula Brecknok, se afla Ideal Harbor… Dacă Port Famine ar fi fost într-adevăr un port, încai acolo bietul Ismail ar mai fi avut un temei să ceară mila lui Anton Lupan. Cum să debarci un matelot, şi tocmai pe bucătar, în Portul Foametei? Dar cu Portul Ideal, ce te faci?…

― Bine, debarcam! îşi zicea bucătarul, resemnat şi trist, continuînd să cugete în graiul ghiaur, cu toate că ghiaurii voiau să se descotorosească de el.

Pentru el, portul ideal ar fi fost Stambul.

La 19 decembrie Muntele Sarmiento, de pe peninsula Brecknok, ieşi din nori, în stînga provei, şi curînd Speranţa schimbă drumul la vest, urmînd cursul strîmtorii, fără să se vadă urmă de port – numai un golf adînc şi liniştit, care într-adevăr putea oferi la nevoie un adăpost ideal, împotriva oricărei furtuni.

Ismail răsuflă uşurat: de aici înainte, pe hartă nu se mai vedea nici un port – şi dacă nu le găsiseră acolo unde scria, negru pe alb, atunci cu atît mai vîrtos n-aveau să găsească vreunul acolo unde harta căpitanului tăcea mîlc, parcă ţinînd partea nefericitului bucătar.

Speranţa navigă toată ziua de-a lungul peninsulei, printre puzderie de insule acoperite de păduri şi de neguri, mereu în acelaşi decor plumburiu. Seara, lăsă ancora la adăpostul unui istm înalt, în locul unde canalul se îndrepta spre sud-vest, căutîndu-şi ieşirea la ocean.

Răsuflarea Pacificului se simţea pînă aici, mai largă, mai profundă, ca a unei vietăţi uriaşe, cît o treime de Pămînt, care dormea tihnită, cu coada la Sidney în Australia şi cu capul pe stîncile din Ţara de Foc.

A cîta oară aruncau oamenii ancora, în drumul lor de la Sulina pînă aici? Am putea să numărăm: o dată la Stambul, pe urmă la Gallipoli, la insula Skantsura (de asta mai bine să nu-i spunem lui Ismail, tocmai acum cînd e necăjit), de-acolo pe coasta Africii, o dată – şi încă o dată mai spre vest, la Bir-Sanjé, apoi la Pireu, la Messina, pe urmă înapoi, la Port Said, la Suez, la Musarah, şi iar Suezul, şi iar Port-Saidul, şi Gallipoli, şi Marsilia şi Gibraltarul… Pe celelalte ni le amintim mai uşor… Escale mici şi escale mari, unele liniştite, altele legate de necazuri şi peripeţii, dar la toate ne gîndim cu bucurie acum… Escale mari sau escale mici, dar pe toate, aproape, le poţi număra, pe degetele celor două mîini.

De-am sta însă să numărăm locurile de ancorare de la Punta Arenas spre sud, ne-am zăpăci, afară doar dacă nu ne-am preface capul în Jurnal de Bord. Speranţa arunca ancora în fiecare seară şi o ridica a doua zi în zorile plumburii…

După ce găsea din ochi locul potrivit, căpitanul întorcea prova în vînt, aştepta pînă ce corabia, cu vîntul în faţă, se oprea pe loc şi atunci făcea un semn:

― Funda ancora!

Lanţul începea să zornăie, stropi de apă săreau peste parapet, gheara ancorei se înfigea în fund şi cîteva clipe mai tîrziu goeleta se legăna ostenită pe valuri, ca un cal priponit la păscut.

Nimic prea greu pînă acum – deşi, să nu se creadă că o corabie poate ancora oriunde şi oricînd. Lasă că locul trebuie ales în aşa fel ca pe de o parte să fii la adăpost de furtuni, pe de alta să nu-ţi împiedice nimic plecarea, oricînd ai vrea să pleci, peste un ceas, peste o zi sau peste două săptămîni. Pe lîngă asta, cată ca fundul să nu fie prea adînc, că altfel n-ajunge lanţul, să n-aibă stînci, că laşi ancora zălog şi n-o mai răscumperi decît dacă vii cu scafandri, să nu fie prea moale, că atunci ghearele nu ţin, ancora se preface în grapă şi, de unde te ştiai într-un loc, a doua zi te pomeneşti într-altul, sau poate chiar aruncat pe stînci.

Cînd locul e cunoscut sau însemnat pe hartă de alţi corăbieri, poţi ancora chiar şi cu ochii închişi – deşi mai bine este să te uiţi, măcar cu unul, dacă nu cu amîndoi. Treaba se schimbă, dacă ajungi prima oară la un ţărm pe care nu-i cunoşti şi despre care nici harta nu spune nimic; atunci, ca să nu paţi vreun bocluc, e bine să sondezi fundul înainte de a ancora, şi dacă ai de unde, să te uiţi cu zece ochi, nu numai cu doi.

Pînă acum, spuneam, nimic prea greu. Dar iată că venea dimineaţa – şi atunci începea viratul ancorei… Să faci asta din cînd în cînd, mai merge – vai de lume dacă trebuie să tragi ancora în