Am vorbit despre multe în cursul acestei călătorii, numai despre ancoră nu. Corăbierii care au fost şi poeţi de mult ar fi trebuit să-i închine un imn.

Fireşte, nu-i om pe lume să nu ştie ce-i aceea o ancoră, fie că a văzut în viaţa lui o corabie sau un vapor, fie că nu. Copiii o poartă de mici pe costumele marinăreşti, domnişoarele şi-o brodează la piept, iar fabricanţii de ţesături colorate o iau adesea ca motiv decorativ.

În realitate, ancora este un instrument greoi, care dă multă bătaie de cap echipajului. Dar, cu toate astea, şi cu toate că nu ajută la mers ci la stat pe loc, are o însemnătate mai mare decît bunăoară pînzele la o corabie sau motorul la un vapor. Nu vorbesc de vapoarele de azi, ale căror maşini pot înfrunta şi depăşi forţa celui mai năprasnic uragan – şi care maşini prea rar se întîmplă să nu funcţioneze cum trebuie, la momentul dorit. Dar dacă nici măcar acestea nu se pot lipsi de ancoră, ce să mai vorbim de corăbiile şi vapoarele din timpul lui Anton Lupan? În apropierea ţărmului, cînd vîntul ameninţa să le pună pe uscat, ele nu aveau să încerce decît o singură scăpare: aruncatul ancorei.

Dacă ancora este destul de grea, cu un lanţ destul de lung şi de zdravăn, atunci te poţi încrede în ea. Greutatea ei trebuie chibzuită în legătură cu tonajul corăbiei, iar lanţul trebuie să aibă în lungime de cel puţin trei ori adîncimea apei în locul unde vei ancora, ca o bună parte din el să se poată întinde pe fund. În chipul acesta, smuciturile valurilor, înainte de a ajunge la ancoră, trebuie să întindă lanţul, să-l ridice de pe fund, şi cum el însuşi e destul de greu, smuciturile îşi pierd cea mai mare parte din puterea lor. Un lanţ scurt, care ar cădea vertical, sau chiar oblic, fără să se întindă pe fund, ar face ca ancora să fie smulsă şi tîrîtă de primul val.

Speranţa avea două ancore, zestrea ei străveche, găsită la Sulina, una de o sută cincizeci de kilograme, alta de două sute cincizeci, fiecare cu o sută de metri de lanţ. Lanţurile, la rîndul lor, cîntăreau cel de la ancora mică şase kilograme pe metru, celălalt zece şi ceva, adică, în toată lungimea lor, primul şase sute de kilograme, al doilea peste o mie, ceea ce-i o greutate cu care nu te poţi juca.

De obicei, în porturi sau în rade, pe timp liniştit, se lăsa ancora mică; de altfel, pînă în strîmtoarea lui Magellan, cea mare rămăsese nemişcată „la post”, cum se numeşte locul de pe punte unde ea se amarează zdravăn, ca balansul corăbiei să n-o poată clinti.

Găsesc prilejul să adaug că nici lanţul nu stă slobod, ci, printr-o gură anume făcută în punte, e lăsat să cadă în „puţ”, un fel de compartiment, la prova, unde poate rugini liniştit; altfel, dacă ar rămîne pe punte, nu numai c-ar încurca locul fără nici un folos, dar, pe timp de furtună, ar zornăi din parapet în parapet, sau chiar ar sări peste bord, ca să nu spun că ar putea să rupă atîtea în dansul lui, chiar şi picioarele oamenilor.

Dacă fundul pe care ancorau într-o radă era de zece, cincisprezece sau douăzeci de metri, cum se întîmpla de obicei, se arunca, se „fila” cum se spune în lumea corăbierilor, de trei ori atîta lungime de lanţ. Ca să învîrteşti apoi la cabestan, să tragi din fundul mării şaizeci de metri de lanţ şi o ancoră grea cît cincisprezece duble de porumb, nu-i un lucru prea uşor; totuşi, cum nu făceau asta în fiecare zi, oamenii nu-l socotiseră niciodată pricină de griji şi de nemulţumiri. Cabestanul fusese tot timpul călătoriei în sarcina lui Ieremia şi a lui Haralamb, că fiecare la bord avea, cum se spune, specialitatea lui.

De la intrarea în strîmtoare, cînd chiar pe vreme liniştită te puteai aştepta să izbucnească fără veste năprasnicul uiliau, venise rîndul ancorei mari să răscolească fundul apelor în Ţara de Foc, în vreme ce ancora mică se odihnea la postul ei. Acum Ieremia şi Haralamb năduşeau, învîrtind din greu cabestanul – şi de la o vreme începuseră să se uite cam chiorîş la tovarăşii lor:

― Ia, măi vere Busuioace, măi frate Gherasim, veniţi încoa’ săi mai împingeţi şi voi!

― Lăsam, învîrteam eu! sărea bucătarul, care nu mai ştia ce să facă să-l îmbuneze pe căpitan şi pe ceilalţi, şi să-şi răscumpere greşelile din trecut.

Şi sărmanul Ismail împingea în manela cabestanului pînă ce simţea că nu mai are duh în el, întrebîndu-se în sinea lui, că altfel cu glas tare de mult nu mai îndrăznea să spună un cuvînt, întrebîndu-se ce nevoie să arunci o ancoră atît de mare, cînd ancora mică îşi făcuse treaba cinstit?

E drept însă că asta nu se întreba numai bucătarul, cu firea lui cîrtitoare, ci şi ceilalţi, de felul lor ascultători şi supuşi. Ba pînă şi căpitanul, care nu pregeta să învîrtească la cabestan în rînd cu toţi, se întreba dacă treaba asta nu era o precauţiune de prisos… Pînă în seara aceea, cînd ancorară către colţul de nord-vest al peninsulei Brecknok, şi uiliaul le răspunse tuturor.

* * *

Locul nu avea un nume ştiut; spre nord harta arăta un canal îngust Acwalisnan, care tăia insula Clarence în două şi răspundea în strîmtoarea lui Magellan. Ţărmurile, şi cel dinspre nord şi cel dinspre sud, dantelate de istmuri înguste cu golfuri adînci, îşi ridicau povîrnişurile stîncoase, de granit, pînă în nori şi după cum mergeau, păreau să treacă mult deasupra lor. Pe alocuri, între copacii răzleţi, jumuliţi de furtuni, se vedeau, ca nişte oglinzi aburite, feţele albe ale gheţarilor adormiţi. Era locul unde lanţul Anzilor, care de pe coasta vestică a Americii de Sud se întind pînă la Capul Horn, fusese fărîmiţat de cataclisme geologice şi granitul lor, într-o furie deznădăjduită, îşi lăsase la fiecare pas colţi ameninţători şi vicleni.

Speranţa aruncă ancora – ancora cea mare, acum ştim! – într-un mic golf pe ţărmul de nord al peninsulei Brecknok. O creastă de munte, spre vest,