pierdută în nori, o apăra de vîntul cel mai primejdios. Apa golfului era amorţită, vînătă în lumina amurgului ceţos; în curînd întunericul se întinse asupra ei, adormindu-i ultimul clipocit.

Poate niciodată un corăbier nu întîlnise un colţ de mare atît de neclintit şi de tainic. Corabia părea prinsă de uscat cu rădăcini adînci, părea că nu este apă în jur, ci o pastă vîscoasă din care n-ai mai fi putut să te smulgi.

Într-un tîrziu se văzură şi torţele alcalufilor, care soseau, vîslind din greu. Aceste torţe nu erau altceva decît ramuri de fag răşinos, care ardeau molcom, scoţînd mult fum şi mistuindu-se încet, ca nişte luminări. Acum chibriturile nu mai erau o taină pentru ei şi, cînd căpătau de la corăbieri cîte o cutie, o foloseau bucuroşi. Dar înainte de a cunoaşte această născocire, care trebuie spus că nu-i mirase de loc, sau cînd chibriturile le lipseau, ceea ce se întîmpla adesea, păstrau necontenit o torţă sau un foc nestins.

Lemnul aici nu era niciodată destul de uscat ca să se aprindă prin frecare, decît poate după cine ştie cît timp, şi fuegienii, care probabil folosiseră cîndva acest mijloc, ca alţi sălbatici, socoteau mai uşor, cînd rămîneau fără foc, să pribegească zile întregi sau săptămîni, de la o insulă la alta, de la ţărm la ţărm, pînă să găsească un trib mai chivernisit şi să-şi aprindă torţele de la rugurile lor.

Adesea în drumul prin strîmtoare, echipajul Speranţei văzuse, la orizont, dîre de fum alunecînd pe apă, împletindu-se cu negurile; acum ştiau că erau fuegienii care purtau focul cu ei, necontenit, ziua şi noaptea…

După ce îşi traseră pirogile pe uscat, alcalufii flămînzi porniră să caute scoici pe stînci şi intrară în apă pînă la brîu, în timp ce femeile aprindeau focuri pe ţărm, iar copiii, cu desăvîrşire goi, se hîrjoneau în jurul lor. Cîinii, la fel de flămînzi ca şi oamenii, se adînciră în pădure, hămăind, nădăjduind poate să scoată din culcuş vreun bursuc.

Anton Lupan nu avea căderea să se amestece în treburile lui Martin Stricland – şi dacă ar fi făcut asta, n-ar fi cîştigat nimic, dar ar fi vrut să-l întrebe de ce nu se îngrijea cîtuşi de puţin de soarta acestor oameni pe care îi tîra după el? Black Pedro dăruise cîte o basma fiecărui şef de trib, din cînd în cînd le mai împărţea chibrituri şi încolo nu-şi mai bătea capul cu ei.

Dar iarăşi, se gîndea căpitanul Speranţei, ce-ar fi putut să le dea? Ca să-i hrăneşti pe toţi şi nu o singură zi, ci săptămîni în şir, ar fi trebuit vagoane de provizii. Înţelegea că sălbaticii aceştia nu duceau astăzi o viaţă mai grea decît duceau înainte de a porni la drum. Şi totuşi, dacă ar fi ştiut să se chivernisească măcar cît de cît, să ia de la natura zgîrcită în mijlocul căreia trăiau mai mult decît luau acum, poate n-ar fi fost greu să-şi facă un trai mai ca lumea.

Pentru asta însă nu trebuiau să-l aştepte pe Martin Stricland, de la care desigur n-aveau să cîştige nimic…

Nu era prima oară cînd Anton Lupan îşi frămînta mintea cu asemenea gînduri, care se adăugau gîndurilor lui vechi. Venea aici, dintr-un îndemn păstrat în suflet de la douăzeci de ani, să cerceteze un ţinut necunoscut de nimeni, pe care nu-l putuse străbate Darwin cu Léon Vaillant şi în taina căruia pierise, mai tîrziu, tatăl lui Pierre. Ani nenumăraţi el cu prietenul său visaseră să împlinească ei ceea ce nu izbutiseră alţii, viaţa lor nu mai cunoscuse decît acest ţel. Astăzi, căpitanul Speranţei avea ţelul în faţă, se apropia de locul necunoscut şi probabil Pierre Vaillant se apropia şi el, sau chiar sosise, pe alt drum.

Dar iată că lucrurile îşi arătau o faţă la care nu se gîndise nici unul din ei la început: cu îndrăzneală, cu stăruinţă, cu pricepere, cu bravură aveau să străbată ţinutul dintre canalul Beagle şi Ocean, aveau să ducă lumii veşti despre el, să şteargă pata albă care stăruia pe harta acestui vechi pămînt, pînă în pragul celui de al douăzecilea veac. Şi apoi?… Să se întoarcă în ţările lor, să capete recunoaştere şi onoruri, să se socotească mulţumiţi… Iar în urma lor, nefericitele făpturi omeneşti care veneau după Speranţa acum, şi semenii lor din păduri să-şi ducă mai departe traiul de sălbăticiuni, răbdînd de foame fiindcă nu ştiau ce să ceară naturii din jur, tremurînd de frig, în ploaie, în ninsoare şi în grindină, fiindcă nu ştiau să-şi facă acoperiş şi să-şi pună haine pe trup?… Nu, Anton Lupan începea să simtă abia acum, cînd vedea cu ochii lui cele scrise de moş Léon şi de Darwin, că avea o datorie în plus – şi mult mai grea decît datoria pentru care venise aici. Dacă voia să nu-şi trădeze visele de la douăzeci de ani, trebuia să se apropie de aceşti nefericiţi indigeni, să le cîştige încrederea şi să caute un mijloc ca să-i ridice pe altă treaptă de viaţă decît aceea a cîinilor lor!

Acestea erau gîndurile care îl frămîntau în ultimul timp, pe lîngă gîndul de a-l întîlni pe Pierre Vaillant şi de a pleca împreună în călătoria peste munţi. Planul acestei explorări îl făcuseră de mult, îi lua mai puţin timp acum; pentru rest nu avea încă un plan, impresiile noi ale zilei de azi dărîmau hotărîrile luate ieri – ştia numai că, după ce făcuse atîta drum ca să vină aici, nu putea să părăsească aceste locuri fără a împlînta în ele jalonul civilizaţiei – după cum, pe de altă parte, nu se putea întoarce fără să aibă nimic de împărtăşit lumii civilizate, al cărei trimis se socotea, deşi n-avea nici o învestitură din partea ei…

În noaptea aceea avea să se năpustească uiliaul, din munţi; pînă atunci, căpitanului îi fu dat să vadă ceva mai îngrozitor.

Echipajul se culcase, rămăseseră afară numai oamenii de vardie, Haralamb la prova, Cristea Busuioc la pupa; mai era şi Black Pedro, dar acesta dormea, pe scîndura goală a punţii, învelit într-un fel de haină de blană, luată de la alcalufi.

Lui Anton Lupan, metisul nu-i plăcea, deşi