îşi dădea seama că nu era nici el altceva decît unui din acei copii vitregi ai lumii care, cînd săvîrşesc o nelegiuire, nu fac decît să plătească o mică parte din nedreptatea cu care viaţa i-a copleşit. Atît că victimele lor nu sînt niciodată cei care ar trebui să plătească pe drept, ci tocmai nişte dezmoşteniţi ai vieţii, la fel de nefericiţi ca şi ei.

Văzîndu-l întins pe scîndura umedă, căpitanul socoti că procedase nedemn lăsîndu-l nopţi întregi afară, în loc să-i asigure un adăpost lîngă oamenii săi. Şi, deşi era încredinţat că aceştia nu vor fi mulţumiţi, îl strigă:

― Pedro!

Metisul scoase capul din blană şi răspunse prin acel muget al lui care, pe hotarul dintre viaţa civilizată şi viaţa sălbaticilor, înlocuia o bună parte din cuvintele folosite de un om spre a-şi exprima gîndurile:

― Hummm?

Căpitanul îi cunoştea mugetul şi-l luă drept o întrebare. De aceea îl îndemnă, blînd:

― Du-te şi te culcă jos, Pedro! Aici e frig!

― Hummm! mugi metisul, mai scurt, trăgîndu-şi capul la loc.

Şi Anton Lupan înţelese că era un refuz hotărît.

Marea în jur dormea, vîscoasă, şi văzduhul rămînea încremenit. Pe ţărm, femeile aţîţau focul, iar copiii alergau pe malul apei, în sus şi în jos, aşteptîndu-şi părinţii duşi după scoici; în lumina focurilor, trupurile lor goale, de un roşcat murdar, ca arama coclită, scoteau sclipiri metalice – şi astfel păreau nişte pui de diavol, dar nu din infernul închipuit de noi, ci din unul adevărat.

În sfîrşit, bărbaţii, pesemne înţepeniţi de frig, cu mîinile sfîrtecate de cochiliile înfipte cu îndărătnicie în stînci, începură să vină unul cîte unul la mal, întîmpinaţi de ţipetele copiilor flămînzi.

Pentru adunat scoici, fiecare alcaluf avea un fel de coş în forma obişnuită a găleţilor de la noi, împletit grosolan din ramuri de cedru sau de fag. Îndată începu să se audă trosnetul cochiliilor fărîmate şi lipăitul cu care poporul hămesit le înghiţea conţinutul gelatinos. Unii, chirciţi la pămînt, cu genunchii osoşi daţi în lături, zdrobeau scoicile cu pietre, alţi le desfăceau în dinţi, ca pe seminţe, şi după ce le sugeau, scuipau crustele pe nisip, unde cîinii, întorşi din pădure pesemne fără să fi vînat nimic, le luau în primire şi le măcinau cu colţii, nădăjduind să mai aleagă ceva din ceea ce aruncaseră stăpînii lor. Tot ţărmul era numai trosnet şi lipăit.

Şi-atunci, lui Anton Lupan îi fu dat să vadă cea mai cumplită şi mai întristătoare întîmplare din viaţa lui, una din acele întîmplări care-ţi umple sufletul de deznădejde şi-ţi preface somnul în coşmar, nopţi în şir, săptămîni, luni – pînă ce crezi că ai uitat-o, ca apoi, într-un tîrziu, să te trezeşti din nou cu ea în gînd, la fel de chinuitoare ca la început.

Un alcaluf întîrziat se întorcea dintre stînci, cu coşul plin – şi ai săi, întărîtaţi de lipăitul celorlalţi, îl aşteptau pe ţărm, ţopăind ca nişte maimuţe scoase din minţi, Mai nerăbdător decît ceilalţi, un copilaş, de cinci sau de şase ani cel mult, se repezi în calea lui, să-l ajute, sau să se îndestuleze mai curînd, şi-i smulse coşul din mîini, dar se împiedică şi căzu, vărsînd în apă scoicile adunate atît de trudnic.

Întreaga familie de pe ţărm – erau încă doi copii, două femei şi un bătrîn –, începură să scoată bocete sfîşietoare, lovindu-se cu pumnii în cap. Din pieptul tatălui ieşi un singur răcnet scurt, răscolitor, de animal lovit; apoi sălbaticul îşi luă copilul de un picior, îl tîrî la mal şi, după ce-l învîrti pe deasupra capului ca să-şi facă vînt, îl izbi cu ţeasta de un pietroi.

Anton Lupan auzi trosnetul osului sfărîmat ca al unei scoici strivite între dinţi. Iar puiul de sălbatic rămase întins pe nisip, cu trupul lui de aramă coclită sclipind în lumina flăcărilor; de cîteva ori picioarele i se mai mişcară, în spasmuri mici, apoi se liniştiră, ca şi cum copilul ar fi adormit.

Abia după cîteva clipe se dezmetici Anton Lupan şi îşi dădu seama ce fapt înspăimîntător se petrecuse în faţa lui. Prima lui mişcare, după ce putu să-şi descleşteze mîinile de pe parapet, fu să se repeadă spre cabină, să ia puşca, dar după un pas se opri. Ce putea să facă, în numele cui şi cum să pedepsească şi pentru ce crimă, dacă nici unul din oamenii de pe ţărm nu socoteau că părintele ucigaş trebuie pedepsit?

Ceilalţi alcalufi îşi continuau mizerabila cină, strivind şi lipăind scoicile, netulburaţi de întîmplarea petrecută la zece paşi de ei. Numai ici-colo cîte unul întoarse capul spre ţărm şi, după ce aruncă o privire nepăsătoare spre leşul micuţ chircit pe nisip, îşi reluă trosnetul şi lipăitul, cu mai mult sîrg.

Atraşi de mirosul sîngelui, cîţiva cîini începură să dea tîrcoale copilului ucis. Cîinele familiei îşi arătă colţii şi mîrîi, cu părul zbîrlit; după ce ceilalţi se traseră înapoi, se apropie, cu mişcări ferite, de leşul nerăcit, îl mirosi, aruncă o privire întrebătoare spre stăpîn, apoi începu să lingă şovăitor sîngele prelins pe nisip, încă neştiind dacă e în dreptul lui şi dacă i se îngăduie mai mult. Dar îndată, gustul sîngelui începu să se lupte cu nehotărîrea din el – şi Anton Lupan, văzîndu-i în lumina focului colţii lucind, îşi duse puşca la ochi…

În clipa aceea, mama copilului, în al cărei suflet poate se aprinsese scînteia unui simţămînt omenesc, îşi uită foamea şi, repezindu-se, alungă fiara, cu lovituri în pîntece, făcînd-o să se îndepărteze, mîrîind. Şi atunci, capul familiei, care ucisese copilul pentru un coş cu scoici, sări asupra femeii şi o luă în pumni fiindcă pentru el cîinele, bun prinzător de bursuci, preţuia mai mult decît femeia şi copilul lui.

Anton Lupan înţelese totul şi îşi cuprinse capul în mîini. Pe ţărm, cina alcalufilor continua, în acelaşi trosnet şi lipăit.

― Ai văzut, domnule? întrebă plutaşul, înţepenit lîngă parapet.

Altceva nu putea spune, el atît de tăcut mereu, dar aceste vorbe seci cuprindeau tot zbuciumul unui suflet omenesc, neputincios în faţa nefericirii şi mizeriei altor suflete, clădite ca şi al lui.

Căpitanul îl privi rătăcit, o clipă, apoi o luă la fugă pe punte, coborî în cabina unde Martin Stricland sforăia, nepăsător, cu sticla de whisky la căpătîi şi deschizînd