sertarele mesei începu să-şi răscolească hîrtiile. Avea aici note luate în timpul călătoriei, după care se gîndea să întocmească mai tîrziu rapoarte pentru societăţile geografice. Smulse carnetul privitor la Ţara de Foc şi i se păru că tot ce scrisese în el era idilic şi nefolositor; la ce-i folosea lumii să ştie întinderea acestui pămînt, clima, vegetaţia, obiceiurile oamenilor care-l populau, la ce ajutau zece, cincizeci, o sută de amănunte necunoscute pînă atunci şi notate de el, dacă aici, în văzul lui, un alcaluf nefericit îşi putea ucide copilul fiindcă răsturnase un coş cu scoici şi îşi putea bate femeia, fiindcă nu-i lăsase cîinele flămînd să se îndestuleze din trupul micuţului?

Anton Lupan răsfoi carnetul, descurajat, apoi îi smulse foile, le rupse în bucăţi şi le aruncă pe jos, călcîndu-le în picioare în prada unei porniri pe care nu şi-o putea stăpîni.

Cînd, peste cîteva clipe ciocăni la uşa cabinei de la prova, avea obrazul împietrit.

― Adnana, am venit să vorbesc cu tine; poate tu ai sufletul cel mai curat dintre noi toţi.

Era întuneric, dar parcă o văzu, ducîndu-şi mîna la piept, cu gestul ei întrebător.

― Eu?

Nu părea buimăcită de somn; poate pe bordul Speranţei la ora aceasta mai veghea şi ea, cu gîndurile ei, nu numai oamenii de vardie şi Anton Lupan.

Acesta se apropie; intra prima oară în cabina ei, şi poate s-ar fi simţit tulburat să se ştie atît de aproape de ea, dacă sufletul nu i-ar fi fost răscolit de revolte şi deznădejdi.

― Am venit să mă destăinuiesc ţie, Adnana. Cunoşti suferinţa omenească, fiindcă ai împărtăşit-o de copil, dar fiindcă sufletul tău nu s-a asprit, tu poate ai să mă înţelegi mai bine decît m-ar înţelege oamenii mei.

― Eşti nedrept; sînt sigură că te-ar înţelege toţi, oricînd.

― Nu; ei au gîndurile, necazurile lor.

― Şi eu nu?

Căpitanul ridică ochii, dar n-o văzu. O ghicea numai, în întuneric, undeva mai sus, stînd pe marginea patului, patul de deasupra, şi fără voie se gîndi: „Ăsta e patul lui Mihu”.

Deci iată că în clipa asta putea să aibă şi alte gînduri, chiar el! Era omenesc, sau dezerta, ca un luptător de rînd?

Anton Lupan îşi trecu mîna pe faţă, dezorientat, apoi se aşeză pe patul de jos – şi în vorbe întretăiate îi povesti în noaptea aceea Adnanei viaţa lui, nu atît prin faptele trăite, cît prin gîndurile care-l chinuiseră din clipa cînd începuse să înţeleagă statornicirile din jur.

Auzea sus, pe punte, paşii lui Haralamb, parcă mai pripiţi, dar acum nu-i mai păsa de neliniştea lui. Ce însemnătate avea faptul că un om din echipaj ar fi putut să gîndească rău despre Adnana şi despre el, cînd în seara asta, la cîteva zeci de paşi, se petrecuse, în văzul lor, un fapt atît de îngrozitor? Îşi simţea şi acum capul plesnindu-i, cînd îi povestea Adnanei întîmplarea de pe ţărm. Fata îşi scutură un fior:

― Da! E cumplit! Crezusem că am cunoscut marginile suferinţei omeneşti!

― Le-ai cunoscut, Adnana! Dar oamenii care te-au făcut să suferi, Huseim şi ceilalţi erau, chiar pentru lumea înapoiată din jurul vostru, nişte ticăloşi! Ceea ce te îngrozeşte aici, este cruzimea fără zbucium, cruzimea fără conştiinţă, ridicată la rangul de obicei obştesc, ca în lumea animalelor unde fiara ucide fără să cugete şi fără să dea socoteală nimănui din lumea ei. În lumea noastră Huseimii sînt pedepsiţi, măcar uneori – şi asta salvează ideea de omenie şi de om. Aici nu poţi pedepsi, fiindcă în oameni nu există conştiinţa crimei săvîrşite de un tată care-şi ucide copilul, ca pe un pui de căţel.

― Sînt nişte fiare! Ce-ai putea face pentru ei?

― Dar au chip omenesc, ca şi noi, au grai, au urechi, îşi pot spune gîndurile, te pot auzi dacă le vorbeşti. Adnana, trebuie să facem ceva pentru ei.

― Cum?

― Nu ştiu; simţeam nevoia să mă destăinuiesc. Trebuie să ne sfătuim, să vorbim şi cu oamenii, dacă n-o să mă înţeleg cu ei, ajută-mă tu…

Aici căpitanul făcu o pauză, apoi izbucni, transfigurat, apucînd mîna Adnanei:

― Dar mă jur, mă blestem să n-am linişte nici în mormînt, dacă n-am să fac tot ce mi-o sta în puteri! – şi chiar mai mult!…

În clipa aceea corabia începu să tremure ca şi cum apa din jur ar fi dat în clocot; catargul mic, care trecea pe lîngă peretele cabinei, trosni, făcînd să vibreze chila într-un geamăt înăbuşit. Lanţul ancorei se smuci, cu scrîşnet de fier rupt şi, de la şaptezeci de metri depărtare, transmise rîcîitul adînc, ca de pămînt înţelenit brăzdat de cuţitul plugului, al ancorei tîrîte pe fund.

Adnana se pomeni aruncată din pat şi ar fi căzut în braţele lui Anton Lupan, dacă, o clipă mai devreme, acesta nu s-ar fi repezit pe scări, în sus.

Ajuns pe punte, căpitanul se simţi apucat de umeri şi aruncat tocmai pe bocaport, de o forţă căreia nu i se putuse împotrivi. Haralamb zăcea alături, cu mîinile încleştate în marginea tenzii, înjurînd neauzit, căci vîntul îi lua vorbele şi i le băga înapoi pe gît.

Nu era vînt, ci mase de aer greu, rostogolite din munţi şi căzînd pe ţărm, sfîşiate în stînci, ca nişte bolovani desprinşi de pe piscuri, ca nişte avalanşe, ca nişte gheţari treziţi din somnul lor geologic, într-o răzvrătire de cataclism.

Pe ţărm se auzeau ţipetele oamenilor, ca mugetele unei cirezi gonite de foc sau de înec, şi cîinii urlau, luîndu-se la întrecere cu ei.

― Toată lumea pe punte! strigă Anton Lupan, cu spatele în vînt. Filaţi tot lanţul ancorei!

Oamenii ieşiră din hambar, în brînci, şi se tîrîră de-a buşilea spre prova, agăţîndu-se de parapet, de parîme, încercînd să se ţină unul de piciorul celuilalt, orbecăind pe întuneric, într-un lanţ şerpuitor şi zvîrcolit.

Nu era furtună, ci o răscoală anarhică a firii, căci nesocotea toate legile vîntului, bătea dintr-o direcţie, dar te prindea de ceafă şi de piept în aceiaşi timp, se arcuia după toate obstacolele întîlnite în cale, mătura puntea în toate ungherele ei, pătrundea după parapet, după tambuchi, printre butoaiele cu apă, neîngăduindu-ţi să-ţi alegi un adăpost împotriva lui.

De pe ţărm zburau, învălătucite, ramuri aprinse şi tăciuni smulşi din focurile alcalufilor şi după ce măturau faţa apei, se înecau în larg, sfîrîind. Malurile nu se mai vedeau, dar