se auzeau cîinii urlînd. Văzduhul semăna cu un cotlon negru, uriaş, în care vîntul, după ce răscolea totul jos, se înşuruba în falduri bezmetice, şuierînd în sus, să răscolească şi cerul.

― Aruncaţi a doua ancoră! Filaţi tot lanţul! izbuti să strige Anton Lupan.

Deşi în jur nu se vedea la o jumătate de pas, simţeau cu toţii cum corabia aluneca, spre est, fiindcă prin lanţurile întinse şi smucite se transmitea rîcîitul fundului răscolit de ghearele ancorelor. Pînă la ţărmul opus, de sub vînt, erau aproape două mile, cum văzuseră seara, cînd ajunseseră aici, dar către mijlocul golfului desigur fundul se adîncea şi în curînd, lanţurile nemaifiind destul de lungi, ancorele aveau să se smulgă, lăsînd corabia în mîna uiliaulul.

Uiliaul este un vînt care bîntuie în Ţara de Foc, în toate anotimpurile, după nici o regulă, neprevestindu-se prin nimic. El cade de pe crestele munţilor, năpustindu-se aproape vertical asupra mării, în rafale atît de vijelioase, încît pot culca o corabie de-a latul, chiar dacă are toate pînzele strînse. Primejdia e şi mai mare în preajma ţărmului, unde adesea aruncă blocuri de granit şi copaci întregi, rupţi din rădăcini, care fărîmă totul în calea lor.

Speranţa aluneca repede spre est, grăpînd fundul mării cu ancorele, în timp ce catargele se arcuiau, gata să se rupă, şi sarturile zbîrnîiau, întrecînd şuieratul vîntului. După un timp, care poate nu măsurase mai mult de cîteva minute, dar care tuturora li se păru lung cît jumătatea nopţii, simţiră legănarea corăbiei crescînd, lanţurile îşi încetară scrîşnetul şi atunci înţeleseră că ancorele se smulseseră de pe fund.

De aici înainte erau în mîna sorţii, nimeni n-ar mai fi putut face nimic, nu rămînea decît să aştepte sfîrşitul. A încerca să ridici o pînză acum, însemna s-o dai în fîşii vîntului. Şi chiar dacă ai fi întins-o, iar ea ar fi rezistat, ce manevră ar fi fost de închipuit, în ce parte te-ai fi putut îndrepta, cînd nu se vedea de la un catarg la altul, iar în jur erau insule şi te puteai fărîma de ele, dacă nu în prima clipă, în clipele care urmau?

Între ţărmurile golfului nu se puteau forma valuri mari, dar marea era răscolită de vîrtejuri care chinuiau corabia mai rău decît uraganul pe ocean.

― Aruncaţi ancora de furtună! porunci Anton Lupan, hotărît să ţină piept uiliaului, prin toate mijloacele, pînă la cap.

Ancora de furtună e alcătuită dintr-un sac lung, deschis la amîndouă capetele, ca un burlan, făcut din cea mai groasă pînză de vele, şi atît de mare încît ar putea cuprinde întreaga zestre a corăbiei. La unul din capete are un cerc de fier, care îl ţine căscat, şi de acest inel se leagă, în labă de gîscă, o parîmă sau un cablu de oţel, lung de cîteva zeci de metri. Cînd o corabie nu mai poate nici manevra, nici arunca ancora, şi valurile o sucesc în toate chipurile punînd-o de-a latul pe creste, de unde nu mai e mult pînă a se răsturna, singura scăpare rămîne acest sac. Aruncat peste bord el se umple cu apă, se îngreuiază şi astfel cablul, care cu celălalt cap e legat la prova, întoarce etrava în vînt şi frînează în chip simţitor goana corăbiei.

Peste un ceas uiliaul îşi pierduse puterea de la început, dar răsufla încă, în rafale vijelioase, şi goeleta, cu prova în vînt, încă aluneca înspre răsărit. La cîteva sute de metri, în pupa, se auzeau valurile, spărgîndu-se de stînci, ceea ce dovedea că golful fusese străbătut, ţărmul era aici, aproape, acum nimeni nu mai putea face nimic… Venea sfîrşitul, îl vedeau toţi, îl simţeau.

Oamenii nu se zăreau unul pe altul, dar între două rafale îşi auzeau răsuflarea istovită şi îşi simţeau privirile încărcate de descurajare şi deznădejde. Crezuseră că primejdia cea mare fusese oceanul, cu întinderea lui fără margini – şi-acum înţelegeau că ţărmul era neînchipuit mai primejdios.

Numai Ismail, în aceste clipe grele, căpătase un curaj nou, răsfrîngerea egoistă a unei descurajări mai vechi; şi bucătarul îşi zicea, tot în grai ghiaur, frecîndu-şi mîinile, aproape bucuros:

― Aha! Vream debarcam? Atunci debarcam toţi!

Dar tocmai cînd gîndea aşa, simţi puntea fugindu-i de sub picioare, într-o smucitură năprasnică – şi se prăbuşi cu nasul în parapet.

― Allah, Allah!…

Atît zise bucătarul, apoi se repezi spre parapet, gata să sară în apă, fără să se gîndească de fel că un om, căzut între stînci, pe o mare răscolită, nu poate avea o soartă mai bună decît corabia pe care o părăseşte atît de laş.

Ismail laş? Haidade! Numai îndelungata-i amărăciune îl adusese aici, la gînduri şi la fapte nepotrivite cu firea lui.

Iată însă că nu fusese o stîncă, ci ancora mare, care se înfipsese în nisip, smucind. Curînd, a doua ancoră prinse şi ea fundul, şi după ce-l răscoli, încă vreo sută de paşi pînă ce adîncimea scăzu, iar lanţul îşi găsi sprijin, de-a lungul, corabia se opri, la o aruncătură de piatră de ţărmul unde se auzeau valurile mugind. Nu mai era nici o îndoială, amîndouă ancorele se prinseseră adînc, statornic, fiindcă nu se mai auzea hîrşîitul nisipului răscolit, ci numai scrîşnetul lanţurilor.

Ismail clipi din ochi, buimac; nu ştia dacă să se bucure sau să fie dezamăgit.

― Da’ ştiu că desţelenirăm fundul, măi, vere, nu ne-am încurcat! zise Haralamb, ştergîndu-şi năduşeala de pe obraz.

Ieremia se îndreptă de şale, ca omul care vine de la cîmp, ostenit şi asudat.

― L-am şi grăpat, băiete! Ca orice bun gospodar!

Haralamb rîse; îi dădea mîna, cînd simţea corabia legănîndu-se în lanţ!

― Cum le zice la alea, măi Ismaile, care trăiesc prin fundul mării? Sirene? Acu’ să vină să semene de-a gata, că noi le-am arat!

Dar bucătarul, în loc să facă haz de gluma lui, se burzului, arătîndu-se şi poltron după ce, o clipă mai înainte, fusese egoist şi laş.

― Ruşine vorbeam, Haralamb! Vream spuneam căpitan?

Ismail poltron? Ei aş!… Pe bietul bucătar, care era legat cu trup şi suflet de viaţa Speranţei îl îngrozea, îi lua minţile ideea debarcării – şi pentru asta ar fi fost în stare chiar de-o mică ticăloşie, numai să intre în voia lui Anton Lupan.

CAPITOLUL  XXVIII

Ţărmul de aur

Uiliaul se potolise, se furişase printre copaci,