peste gheţari, spre creste, unde-şi avea tainiţele lui, acolo să-şi adune iar forţele şi mai tîrziu să se năpustească mai năprasnic peste altă corabie dacă nu peste asta. În urmă începu să bureze, ploaia aceea măruntă şi rece, care pătrundea şi hainele cerate, străbătea parcă prin punte şi se prefăcea în aburi răşinoşi la căldura focurilor.

Spre ziuă, valurile se liniştiseră, adormiseră şi stîncile de pe ţărmuri, muncite toată noaptea, şi atunci oamenilor de vardie li se păru că aud dinspre uscat un fel de scheunături, ca ale unor căţei aruncaţi. Lucrul îi umplu de mirare, căci de teamă nu mai putea fi vorba acum, după uiliau. Dar mai pe urmă le trecu şi mirarea; deci după ce se vorbiră între ei, plutaşul şi Ieremia, nu găsiră de cuviinţă să-l vestească pe căpitan, sau pe altcineva. Ce-ar fi putut fi decît nişte jivine, care-şi spuneau şi ele păsurile, cam cu acelaşi glas cu care şi le spuneau alcalufii pe malul celălalt?

Ploaia se înteţea, mai rece de la ceas la ceas – şi scheunăturile de pe mal nu conteneau, ba, dimpotrivă, acum se auzeau mai limpede, împletite cu vaiete omeneşti şi cu strigăte jalnice, să ţi se facă părul măciucă în cap.

― Măi al naibii, ce să fie? zise Ieremia, apropiindu-se iar de plutaş.

Şi cum acesta ridică din umeri, tăcut, deşi nespus de îngrijorat, coborî în magazie, să-l vestească pe cîrmaci. Cînd ieşiră, prin ploaia rece se zărea o geană de lumină, vestind ziua care venea. Tocmai atunci, de la pupa ieşea şi Anton Lupan.

― Auzi, domnule? îl întrebă Gherasim, ciulind urechea la mal.

O pală de vînt îşi făcu loc prin ploaie, dînd negurile în lături ca pe o perdea şi atunci, în lumina nelimpede, văzură pe ţărm, în marginea pădurii de fag, o gloată de oameni, o turmă s-ar putea spune fără păcat, aproape despuiaţi, strînşi unii în alţii, ca oile la iernatic. Cei rămaşi pe-afară se zbuciumau, dădeau ocol cercului, cu capetele plecate, ca vitele, încercînd să intre în mijloc, la căldură, printre picioarele celorlalţi, şi neputinţa şi frigul îi făcea să ţipe ca jivinele încolţite – şi aproape cu acelaşi glas.

Black Pedro, care dormea pe punte, în ploaie, sub zdreanţa lui de manta, şi care de bună seamă auzise şi el vaietele, nu făcea nici o mişcare, ca şi cînd n-ar fi cunoscut felul de viaţă al semenilor lui şi n-ar fi ştiut că ei se chinuiau aşa. Dar taina nepăsării lui se vădi îndată, cînd cineva de pe ţărm zări corabia şi-i vesti pe ceilalţi, făcîndu-i să rupă cercul şi să ridice capetele, speriaţi.

― Nu sînt alcalufi; sînt din neamul ona! zise Anton Lupan, văzîndu-i cît erau de înalţi.

Într-adevăr, pe lîngă alcalufi, aceştia păreau nişte uriaşi. Dar nimeni nu-i putu vedea prea bine, decît că erau deşiraţi şi negri, ca nişte draci, căci rămaseră aşa numai cît să se dezmeticească şi apoi se năpustiră, toţi deodată în pădure, cu piuituri de spaimă, întocmai ca un stol de păsări pus pe goană de uliul cel hrăpăreţ şi viclean.

Pămîntul Ţării de Foc era locuit pe atunci de două neamuri de oameni, mult deosebite unul de altul, deşi din aceeaşi rasă americană.

Cei mai numeroşi, neamul ona, poate să fi înglobat vreo opt sute de suflete, iar alcalufii, abia pe jumătate cît ei. O numărătoare destul de nesigură, făcută douăzeci şi cinci de ani mai tîrziu, înscria cifra primilor cam la trei pînă la cinci sute de inşi şi a celorlalţi numai la o sută cincizeci, două sute. Iată de ce, mai sus, vorbeam la trecut de băştinaşii Ţării de Foc – căci, dacă astăzi se mai găsesc supravieţuitori dintre ei, nu cred că e cu putinţă să fie socotiţi drept populaţie ca atare, într-o ţară care se întinde pe mai mult de şaptezeci de mii de kilometri pătraţi.

Spre deosebire de alcalufii foarte scunzi, cu pielea gălbuie sau roşcată, cu faţa rotundă, cu trăsăturile mari şi nasul lătăreţ, cei din neamul ona erau înalţi, prea rar mai mici de un metru optzeci, bine legaţi, vînjoşi, aveau faţa lunguiaţă şi nasul mic, frumos desenat.

Dacă în drumul ei Speranţa întîlnise pînă acum numai alcalufi, din neamul mai puţin numeros, asta se datora faptului că aceştia colindau apele printre insule, cu pirogile, în vreme ce neamul ona pribegea mai mult pe uscat şi de obicei lumea lui se sfîrşea acolo unde era ţărmul.

Cele două neamuri nu trăiau nici în duşmănie, nici în prieteşug şi se înţelegeau între ei numai prin semne, fiindcă aveau altfel de graiuri. De altfel, chiar în sînul aceluiaşi neam, graiurile erau felurite, de la trib la trib, de la familie la familie, redus la puţinele cuvinte cerute de un trai primitiv, cuvinte născute în sălbăticie, pentru nevoi restrînse, nu pentru a exprima gînduri. Viaţa lor era atît de asemănătoare şi mărginită la atît de puţine gesturi, încît prea rar se întîmpla ca un semn să nu tălmăcească intenţia celui ce îl făcea…

Pe ţărm, ramurile copacilor se mişcau, dovedind că sălbaticii nu fugiseră departe, ci stăteau ascunşi şi pîndeau. Felul cum o luaseră la goană îl îndreptăţea pe Anton Lupan să creadă că nu era un trib războinic, deşi asta n-ar fi fost o dovadă pe care să te bizui netulburat. Dar chiar şi chipul cum stăteau ascunşi, ca struţul, cu capul în nisip, fiindcă nu era greu să bănuieşti locul fiecăruia, îl îndemna să vadă la ei mai degrabă curiozitate copilărească, decît vreun gînd vrăjmaş.

Între timp se luminase binişor şi ploaia făgăduia să se liniştească. Pe ţărmul celălalt al golfului, alcalufii îşi aprinseseră focurile; se vedeau fumuri ieşind deasupra pădurii. Prin ce mijloc îşi fereau chibriturile de ploaie, cînd prăpăditele lor mantăi de blană nici trupul nu li-l ferea pe deplin, era o taină pe care poate numai Black Pedro ar fi putut-o dezvălui. Dar metisul, dezinteresîndu-se cu desăvîrşire de tribul ona, dîrdîia lîngă bocaport, cu capul în blana lui udă ca o piele pusă la tăbăcit, care mai degrabă îl mura, în loc să-l apere de frig.

Fiindcă uiliaul de peste noapte stricase cîte ceva în greement, şi acesta trebuia reparat înainte de a