― Ia, Gherasime, daţi barca la apă! Să ne apropiem puţin de băştinaşii ăştia; poate legăm prieteşug cu ei.

― N-aş crede! răspunse cîrmaciul, scuipînd cu silă, peste parapet.

Îi era silă de ploaie şi de vremea urîtă, altminteri, cu băştinaşii n-aveau nimic de împărţit. Deci se apucă să dezlege barca de deasupra magaziei, ca să îndeplinească porunca lui Anton Lupan.

― Cine merge cu mine? întrebă acesta, cînd barca fu gata.

Ismail se repezi, mai-mai să cadă peste parapet:

― Eu mergeam!

― Hai încă unul!

― Merg şi eu, domnule! zise Haralamb.

― Da’ eu, de ce n-aş merge? sări şi Ieremia.

― Staţi, nu toţi; atunci cine rămîne să-i mai ajute lui Gherasim la înnăditul sarturilor? Mai bine tu, Ieremia, stai cu puşca pe lîngă tine, să ne scapi dac-o fi să păţim ceva.

― Domnule, îşi dădu părerea cîrmaciul, scărpinîndu-se cu îndoială în cap. Eu zic c-ar fi mai cuminte să nu vă apropiaţi prea mult, să nu le cădeţi în bătaia săgeţilor.

Bucătarul puse mîna pe vîsle şi barca se îndreptă spre mal. Tufişurile se mişcară, cu nelinişte, dar după semne, sălbaticii nu se îndepărtau.

― Ismaile, ai grijă unde tragi, să nu spargi barca! strigă Gherasim, cu grijă de bun gospodar.

Numai că turcul, fudul din cale afară, trăgea la vîsle, umflîndu-se ca un broscoi în faţa lui Anton Lupan, şi mergea drept către locul unde era mai prost de acostat.

Cîrmaciul înjură printre dinţi, de Coran, şi strigă iar:

― Ismaile!… Ismaile!… Ptiu! Lua-te-ar naiba!

Şi deodată, auziră cu toţii în pădure aceiaşi strigăt, dar fireşte alt glas:

― Ismaile!… Ismaile!…

Cîrmaciul făcu ochii mari şi scutură din cap. Să fi fost ecoul nu se putea, căci doar nu-şi cunoştea glasul de ieri, de azi. Cei din barcă se priviră unii pe alţii, miraţi, afară de bucătar, care nu mai ţinea seama de nimic, decît să se arate vînjos şi dibaci.

― Ismaile, mai la stînga! repetă Gherasim, încă buimac. Şi glasul de pe ţărm se auzi întocmai:

― Ismaile, la stînga!

― Ce-i asta, domnule? se minună Haralamb. Să ne-o fi luat alţii înainte nu m-ar mira, dar ca să fie şi români, iar pe deasupra să-l mai cunoască şi pe Ismail, ar fi din cale-afară, zău aşa!

― Aveţi grijăă! se auzi glasul Adnanei, din larg.

Şi din pădure, un glas de femeie, o îngînă, la fel, deşi nu atît de suav:

― Aveţi grijăăă!

― Ce naiba?

― Ismaile!… Vezi ce faci!

Parcă mai ştiai cine strigă? Cînd Gherasim, cînd glasul de pe mal.

― Eu aş zice să ne întoarcem, domnule! fu părerea lui Haralamb.

Anton Lupan nu socotea la fel, dar chiar dacă ar fi vrut să întoarcă, bucătarul vîslea prea cu rîvnă, ca să-l mai poată opri cineva.

Barca ajunse la mal, sări peste un pietroi şi se înfipse cu prova în nisipul jilav. Marginea pădurii era numai la vreo douăzeci de paşi şi tufişurile fremătau.

― Nu te arăta cu puşca! îl sfătui căpitanul pe Haralamb.

― Numai de nu s-ar pune cu săgeţile pe noi. Mai ştii ce le-o sta în cap?

― Aveţi grijăă! strigă încă odată Adnana, cu glasul îngrijorat, văzînd că Anton Lupan punea piciorul pe mal.

Iar glasul din pădure nu pierdu prilejul s-o îngîne, făcînd mai mare comedia:

― Aveţi grijăă!

Dintre toţi, numai căpitanul păru să înţeleagă în sfîrşit ceva, căci de unde pînă atunci stătuse încruntat, în prada unei nedumeriri care îl copleşea, începu să rîdă şi ridică braţele, să se vadă că n-are cu el nici o armă şi nici vreun gînd vrăjmaş. Ar fi vrut să vorbească, dar, din păcate, în viaţa lui nu auzise nici măcar un cuvînt în graiul ona.

― Hai, veniţi încoa’! strigă, pe cît putu mai paşnic şi mai dulceag.

― Hai, veniţi încoa’! repetă un glas de după copaci.

Dar de ivit, nu se ivi nimenea. Sălbaticii se ţineau departe, la adăpostul tufişurilor care continuau să se mişte, semn că ei se foiau şi cătau să privească prin frunziş, spre mal.

― Le e teamă! socoti Haralamb.

Ismail, care nu ştia ce să mai facă să se arate viteaz, porni spre pădure, cu paşi îndesaţi. Îndată se auzi zdupăit de picioare, vreascurile uscate trosniră sub năvala de paşi care le frîngeau şi tufărişul rămase nemişcat.

― Ismaile, vino înapoi! Nu te băga! strigă mîniat Anton Lupan.

După cîteva clipe se făcu linişte şi din depărtare se auzi un glas:

― Ismaile, nu te băga!

Bucătarul, care pînă atunci, aplecat cu înverşunare pe vîsle, nu se auzise strigat, nici de pe puntea Speranţei, nici de pe mal, bălăbăni năuc din cap:

― Hei, cine strigam?

― Întoarce-te! îi porunci căpitanul.

Şi glasul din pădure nu întîrzie să repete porunca, la fel de autoritar:

― Întoarce-te!… Ismaile, nu te băga!

Haralamb, cînd rîdea, cînd îşi scuipa în sîn şi îşi făcea cruci repezi ca babele la altar.

― Ce-mi făcuşi, viteazule? îl întrebă căpitanul pe bucătar, care se întorcea, tot bălăbănind din cap, ca omul beat. Acum i-ai speriat!

Ismail chiar că nu mai ştia cum să se poarte ca să-l îmbuneze pe căpitan. Hotărît, soarta lui era pecetluită; îl pîndea debarcarea – numai lipsa porturilor făcea să întîrzie ceasul amar.

Între timp, tufişurile începură să se mişte din nou, mai cu fereală, cu mai multă sfiiciune decît înainte ca Ismail să-şi fi arătat vitejia. Anton Lupan scoase o batistă colorată din buzunar şi o flutură, necăjit că nu putea să-şi spună gîndurile paşnice cu viu grai.

― Dar veniţi odată, ce naiba!

Şi vorbele, dovedindu-se fără nici un folos, se pomeni, fără să ştie cum, fără să vrea, chemînd îmbietor, cu sunetele care ademenesc găinile şi pisicile:

― Hai, pis, pis, pis!… Pui, pui, pui!…

Atunci ramurile unui tufiş se dădură în lături, lăsînd să se ivească două capete, temătoare şi curioase, care nu priviră spre ţărm mai mult decît un clipit, şi apoi se ascunseră iar.

― Hai, pui, pui, pui! repetă Ismail, văzînd că în felul acesta căpitanul fusese destul de norocos – şi vrînd să-şi încerce o ultimă dată norocul şi el.

Capetele se iviră iarăşi, de data asta zăbovind mai îndelungat. Căpitanul îşi flutură iarăşi batista, cît mai paşnic, şi repetă chemarea, iar bucătarul îl imită, dulceag:

― Pui-pui-pui! Veneam la Ismail! Hai!

― Hai, veneam la Ismail! se auzi ecoul cunoscut.

În timp ce Anton Lupan continua să facă semne, Ismail să gungure ca un porumbel, scoţînd cele mai dulci sunete pe care le scosese vreodată glasul lui, mai dulci chiar decît