― Hai, veneam la Ismail!

Sălbaticul făcu un pas, privi temător la oamenii de pe ţărm şi în sfîrşit porni înainte, cu paşi şovăitori, gata s-o rupă la fugă, cum o simţi primejdia.

― Ismaile, vezi să nu-l sperii, că te spînzur!

― Nu speriam; păream rău, domnule. Hai, pui-pui-pui! Hai!

De după tufişuri ieşiră încă doi ona, apoi al treilea, şi în sfîrşit, încă vreo cinci, înconjurînd cu grijă pe un al şaselea, mai bătrîn, cel mai înalt şi mai voinic dintre toţi, care părea să fie şeful tribului. Unii aveau în mîini suliţe de lemn cu vîrful de piatră cioplită ascuţit, alţii arcuri şi săgeţi, alţii praştii, pesemne ochitorii mai dibaci, dar toţi îşi ţineau armele paşnic. Totuşi, Haralamb, care rămăsese mai aproape de barcă, îşi privi carabina, cu coada ochiului.

Pe puntea Speranţei, Adnana tremura lîngă cîrmaci.

― Acum dacă i-o încolţi? zise, apăsîndu-şi mîna pe piept.

Gherasim se scărpină în cap:

― De, eu ştiu?! Măi, Ieremie, tu mai bine aţin-te cu flinta!

Din pădure continuau să iasă alţi ona, toţi înalţi şi vînjoşi, întinzînd pe plajă un fel de cerc larg, cu barca Speranţei la mijloc. Pentru cei de pe punte, mişcarea lor putea fi semnul unei primejdii, dar de aproape, se vedea limpede că nici unul nu venea cu vreun gînd războinic, şi dacă se aşezau aşa, vroiau poate să-şi ocrotească şeful, bătrînul înalt.

Acesta înaintă, pînă ajunse la vreo zece paşi. Ismail, care acum îl vedea limpede, scoase un sughiţ adînc şi începu să bălăbănească din cap. Şeful tribului, sub a cărui haină de blană, aruncată pe umeri, i se vedea trupul gol, avea pielea, de sus pînă jos, mînjită cu un praf negru, de bună seamă tăciune pisat, ca un pompier de la Stambul, căci la Stambul, cu toată mulţimea băilor, pompierii pe vremea aceea se spălau o dată pe an, atît aveau de lucru ziua şi noaptea, cu focurile care se ţineau lanţ.

Dar pe bucătar nu-l uimise funinginea de pe trupul lui, că şi ceilalţi erau la fel de măngăluiţi, ci altceva. Ca podoabă şi poate ca semn distinctiv, şeful tribului, altminteri lipsit de orice zorzoane, avea pictate pe chip, de la o ureche la alta, două benzi late, una roşie pe deasupra gurii, una albă pe dedesubt.

Nici asta nu l-ar fi uimit pe Ismail, căci doar cunoştea obiceiul sălbaticilor de a se schimonosi, şi pînă la un punct chiar îl înţelegea, ca unul care purta pe piept cel mai frumos tatuaj cunoscut vreodată de un marinar.

Pe bucătar alta îl minunase pînă la sughiţ şi-l intrigase în vechea lui pasiune de zugrav: cum găsise sălbaticul acesta, aici, la capătul lumii, unde nu erau nici bordeie, necum prăvălii cu vopsele, cum făcuse rost de culorile lui, cel mai strălucitor alb de zinc, cel mai aprins carmin, pe care nu le puteai cumpăra nici măcar la Stambul, în prăvăliile cele mai mari?

La cinci paşi şeful tribului se opri, rîse cu gura pînă la urechi, făcînd să i se încreţească benzile de pe chip, amestecîndu-se marginile albului cu roşul, şi zise, chiar el, cu glasul lui, că era colea, la cîţiva paşi, şi nu puteai crede că ai năluciri:

― Ismaile, nu te băga! Bucătarul icni şi căzu în brînci.

La mişcarea aceasta neaşteptată, sălbaticii o luară la goană, buluc, cu şeful tribului în cap, şi nu se opriră decît la marginea pădurii, gata să sară înapoi, în tufiş, cum o creşte primejdia.

Dar primejdia nu creştea, căci străinii stăteau locului, unul făcîndu-le semne prieteneşti cu batista, altul – pe mal, scuipîndu-şi în sîn de-şi udase cămaşa, leoarcă, iar al treilea ridicîndu-se de jos, buimac.

Dacă văzură aşa, fuegienii ona reveniră, cu mai mult curaj. Desigur că nu-i atrăgea decît curiozitatea, fiindcă nu cereau şi nici nu păreau să aştepte vreun dar.

― Domnule, întrebă Ismail, încă năuc, arătînd la şeful tribului, care se apropia, rîzînd cu încreţituri roşii şi albe pe obraz. Asta ştiam româneşte, sau eu visam?

― Nu, răspunse căpitanul, întorcîndu-se în aşa fel să-l audă şi Haralamb, să-i lămurească pe amîndoi deodată, că prea îi vedea bătuţi în cap. Fireşte că nu ştie nici româneşte, nici turceşte şi nici altă limbă afară de-a lor, dacă or fi avînd una. Dar e ştiut că pot repeta, cu o uşurinţă uimitoare, orice vorbă ar auzi, în orice grai.

― Ca papagal?

― Ca papagalul, dacă vrei! Însă, în orice caz, mai bine decît un anumit bucătar!

Bucătarul se făcu roşu în obraz şi îşi dădu seama ca o scrîntise iarăşi, deşi nu înţelegea cum, de vreme ce era încredinţat că, după lunga convieţuire cu ghiaurii, îşi însuşise fără cusur frumosul lor grai.

Şeful tribului se apropie de Anton Lupan, rîzînd, şi-i altoi una cu pumnul în piept, făcîndu-l să se dea un pas înapoi. În sfîrşit!… Acum se putea spune că prieteşugul prindea temei. Căpitanul îi dărui, la rîndul său, batista colorată, ceea ce prilejui strigăte de bucurie din partea fuegienilor ona. Cei trei oaspeţi trebuiră să îndure zdravenele lovituri de pumn în piept, prin care băştinaşii se simţeau datori să le arate, toţi pe rînd, prieteşugul ce le purtau.

Ismail nu zicea nimic, ci icnea, hotărît să îndure orice, dacă o pornise aşa; în schimb Haralamb uneori cam scrîşnea din dinţi.

― Domnule, dacă o mai ţin mult, încep să dau şi eu! zise, abia stăpînindu-se.

― N-ai decît! Asta o să le arate că ai gînduri bune.

― Aşa? Păi atunci să-i chemăm şi pe ceilalţi şi să ne punem cu snopeala pe ei!

Ritualul însă se termină şi intenţia lui războinică rămase în vînt.

Mai tîrziu, cînd Anton Lupan hotărî să boteze locul acesta Golful Prieteniei, Haralamb îl privi mirat. Că se aflau într-un golf, mă rog, asta se vedea limpede, dar cum era cu prietenia, nu prea înţelegea.

― Golful Bumbăcelii ar fi mai nimerit! zise, frecîndu-şi pieptul plin de vînătăi.

Speranţa zăbovi aici pînă la prînz; şeful tribului împreună cu cîţiva din oamenii săi veniră în vizită pe bord – apoi, reparaţiile fiind terminate, întreg echipajul coborî pe uscat. Ploaia contenise în sfîrşit – şi cu toate că bolta rămînea acoperită de nori cenuşii,