văzduhul părea mai luminos şi mai primitor. Sălbaticii se aşezară în cerc, pe pămîntul ud, şi începură să se ospăteze cu pesmeţi şi carne conservată, dintr-un butoiaş dăruit de căpitan. Deşi erau obişnuiţi să-şi agonisească trudnic hrana, această mană cerească nu-i făcea să-şi piardă firea şi să se năpustească asupra ei, cu toată foamea care e limpede că-i chinuia. Ba s-ar fi putut spune că mîncau cu o demnitate care lipseşte multor oameni civilizaţi.

― Nu le-o fi plăcînd! îşi dădu cu părerea Gherasim, sceptic cum era uneori.

― Mai degrabă cred că sînt nedumeriţi, răspunse căpitanul. Probabil că pînă acum n-au cunoscut gustul pesmeţilor.

Fiecare îi privea cu un viu interes, în afară de Haralamb care, nedescoperind între femeile tribului nici una pe gustul său, găsea de prisos prelungirea acestei escale.

Dar Ismail, Ismail ce făcea între timp? Apoi Ismail, după ce încercase în fel şi chip să intre pe sub pielea căpitanului, şi de fiecare dată dăduse greş, ca şi cînd totul era pornit împotriva lui – gîndea acum să încerce, cum se zice în zilele noastre, să încerce o ultimă lovitură, cu care să-şi recîştige prestigiul pierdut.

Pînă să prindă cineva de veste şi să-l întrebe încotro o ia, bucătarul sări în barcă, puse mîna pe vîsle şi se îndreptă spre corabia care toropea la ancoră, în larg…

Nu cumva se treziseră în sufletul lui porniri de pirat? Nu cumva avea de gînd să ridice pînzele, să se declare căpitan şi să plece de capul lui, lăsîndu-i pe ceilalţi în părăsire pe mal?…

Pînă ce teama asta să prindă limpezime în capul cuiva, îl văzură pe Ismail întorcîndu-se, trăgînd la vîsle cu mai multă rîvnă decît oricînd.

― Ce-i, Ismaile? îl întrebă Anton Lupan.

Bucătarul se apropie, cu răsuflarea oprită, palid, ca jucătorii care-şi pun viaţa pe un ultim zar:

― Domnule, zise, arătînd spre fuegienii ona, vream cîntam gazel!

Echipajul Speranţei izbucni în rîs; rîdea şi posacul Gherasim, şi Cristea Busuioc, cel tăcut şi sfios, şi Ieremia, şi Haralamb, rîdea Adnana de făcea să răsune, în triluri cristaline, pădurea jilavă de fag, rîdea Mihu, ar fi rîs şi Negrilă dacă tocmai atunci, luînd pildă de la oameni, nu s-ar fi hîrjonit pe plajă cu cîinii băştinaşi, ca să strîngă mai zdravăn legăturile de prietenie cu tribul ona.

Dar ce-i păsa lui Ismail că rîdeau toţi aceştia? Rîsul lor n-ar fi făcut un ikilik, o para, dacă Anton Lupan ar fi rămas încruntat. Iată însă că şi căpitanul rîdea, rîdea cu lacrimi, cum nu-l mai văzuse niciodată năpăstuitul bucătar.

Ismail se simţi iarăşi fudul, ca pe timpuri, cînd nimeni nu-i ajungea la turban. După ce aruncă priviri pline de ifos spre ceilalţi, îngenunche pe nisip, aşeză fonograful pe un pietroi mai uscat, învîrti manivela, potrivi acul – şi în clipa următoare, glasul dulce care cînta gazelul tocmai la Stambul, se răspîndi pe ţărmul sălbatic al peninsulei Brecknok, treizeci de minute la sud de paralela 54-a, patruzeci de minute la vest de al 7l-lea meridian, adică într-un loc unde puteai jura, cu conştiinţa liniştită, că se auzea prima oară un fonograf.

Dar ce înseamnă asta? Băştinaşii nu înnebuneau? Nu săreau în sus, uimiţi, înspăimîntaţi, nu dădeau ochii peste cap, nu se prăbuşeau, ca în faţa unui zeu, la picioarele lui Ismail, mînuitorul acestui aparat năzdrăvan?

Nu!

Băştinaşii îşi continuau ospăţul, netulburaţi, ca şi cînd fiecare dintre ei avea în pădure cel puţin cîte un fonograf. Numai că unii, în timp ce mîncau, începură să se legene, încîntaţi, semn că gazelul le plăcea – cîntecul în sine, fără maşinăria de cîntat.

Iar Ismail între timp tot învîrtea la aparat, şi cînd cilindrul se termina, îl punea de la cap, din ce în ce mai nedumerit, mai dezumflat. Abia după o vreme, cînd sfîrşiră ultimul pesmet, fuegienii ona se ridicară şi începură să se apropie, unul cîte unul, de fonograf, încîntaţi de muzică, cum spuneam, dar fără să arate nici o mirare faţă de instrumentul care cînta. Ba încă, văzînd truda lui Ismail, care tot răsucea arcul, nădăjduind ca în sfîrşit sălbaticii să-şi dea seama că această cutie înfăţişa ceva cu totul şi cu totul ciudat, şeful tribului se chirci lîngă el, îl împinse cu umărul şi punînd mîna pe manivela, începu să o învîrtească, grav, continuînd, ca toţi ceilalţi, să se legene în ritmul gazelului gingaş…

Asta era prea mult! Ismail opri cîntecul, îşi luă aparatul în braţe şi plecă spre barcă, furios şi indignat.

Prea mult? Nu; mai era ceva!

Abia făcuse cîţiva paşi, cînd auzi în urma sa un glas de femeie, cam răguşit, desigur, nu aşa dulce ca glasul din fonograf, dar mă rog, glas, cîntînd, da, cîntînd, ba încă şi cu vorbe, întocmai acelaşi gazel care putuse fi auzit la fonograf:

„Bir ci ce cîîz…”

O fuegiană ona, aşezată turceşte pe nisip – turceşte! auzi îndrăzneală la ea! – numai că pe jumătate despuiată şi fără iaşmac, neagră din tălpi pînă în creştet, doar cu dinţii albi, cînta, cam gros şi cam fals, dar mă rog, cînta, legănîndu-se cu alean, şi toţi ceilalţi se legănau o dată cu ea:

„Bir ci ce cîîz

Adin laleee

Ben aaale…

Ben aaale…”

Bucătarul se opri, mai-mai să scape fonograful din braţe, se uită la ea cu ochii holbaţi, clătină din cap, apoi, neputîndu-se cruci, scuipă în vînt şi o luă la goană, parcă urmărit de cel necurat.

― Hei, Ismaile! Unde-ai şters-o?! îi strigă căpitanul, văzîndu-l că pune mîna pe vîsle. Ne trebuie şi nouă barca.

De data asta, poate chiar se temea că bucătarul ar fi fost în stare să-i lase fără corabie, musafiri pe multă vreme la tribul ona.

― Aşteaptă-ne! Nu pleca! strigă şi Gherasim, cu un glas în care se simţea măcar tot atîta îngrijorare ca în glasul lui Anton Lupan.

Iar fuegienii ona, cărora răcnetele le plăceau mai mult decît vorba domoală, se ridicară în picioare şi începură să strige, toţi într-un glas:

― Ismaile! Nu pleca!…

De bună seamă, toată istoria asta i-ar fi putut face să înnebunească şi pe ceilalţi, nu numai pe bucătar, dacă, în timp ce se îndreptau spre corabie, cu barca, Anton Lupan nu i-ar fi lămurit, ca unul care aflase destule din cartea lui Darwin şi din jurnalul bătrînului Léon Vaillant:

― V-am mai