spus unora, fuegienii, atît cei din neamul ona cît şi din neamul alcaluf, au o mare uşurinţă să imite orice grai – şi aţi văzut singuri, căci doar nu vă închipuiţi că au mai fost şi alţi români pe-aici, înaintea noastră, ca, să fi învăţat de la ei cîte ceva.

― Dar gazel? De ce n-am mirat? întrebă Ismail, bosumflat.

― Gazelul le-a plăcut, cum ai putut să te încredinţezi chiar tu; e ştiut că muzica, oricare şi oricum ar fi ea, le place şi o ascultă încîntaţi, uitînd şi de foame, şi de frig, şi de cîte necazuri or mai avea. Cît priveşte fonograful, într-adevăr, nu i-a uimit, nici măcar nu i-a mirat, deşi e sigur că vedeau prima oară aşa ceva, dar fără îndoială, mintea lor nu poate înţelege că aici e vorba de o născocire omenească, ci o privesc ca pe ceva care vine de la natură, ca pe o pasăre care zboară sau ca pe un fir de iarbă care înverzeşte în fiece an. Nu-i vorba numai de fonograful lui Ismail; îndeobşte, nici un lucru nou nu-i miră, şi nici nu-l ţin minte, ca să-l poată recunoaşte în viitor. S-ar părea că nu păstrează nici un fel de amintiri, afară de deprinderi – şi nu au nici emoţia revederii. De pildă, dacă unul din tribul lor ar dispare cine ştie cum şi s-ar întoarce, să zicem peste un an, nimeni nu s-ar mira să-l revadă, nici nu s-ar întreba pe unde a umblat atît timp; iar în ceea ce-l priveşte pe cel cu pricina, n-ar simţi nici o tulburare revăzîndu-i pe ai săi.

― Cum adică? făcu Ieremia, nespus de mirat. Să mă întorc eu în sat la noi după un an, sau după doi şi să nu mă întrebe nimeni pe unde naiba am umblat? Ori să trecem bunăoară pe la Pireu şi cafegioaica aceea să nu-i arunce lui văru’ Haralamb cu ibricul în cap: „Unde-ai şters-o, palicarule, că ţi-am dat ciubuc şi giubea?”

Haralamb oftă amar. Vorba lui Ieremia nu-l mîniase, ci numai îi umpluse sufletul de alean. Ehei, unde era Pireul, ciubucul, giubeaua şi cafegioaica lui cumsecade, cu şoldurile lătăreţe ca o saltea? Dar unde era măcar cerul Mediteranei, că aici, iacă începuse să plouă iar!…

Speranţa ridică ancora, fără zăbavă, dar pînă seara nu apucă să iasă în ocean. În amurg poposiră la capătul de nord-vest al peninsulei Brecknok şi petrecură noaptea în linişte, lăsaţi în pace de uiliau. Două grupuri de insuliţe mici, dese şi ascuţite la vîrf ca ţepuşele unui gard, păzeau, spre sud-vest, drumul spre Pacific. După hartă aveau un nume neîmbietor, Furiile de Est şi de Vest, ceea ce îl făcea pe Anton Lupan să le privească niţel cam chiorîş în lumina apusului care cădea.

Ceva mai la vest se zărea alt arhipelag, cu insule mai mari, toate stîncoase, înalte, cu povîrnişurile abrupte pierdute în nori. Locul se numea Milky Way, nume de spaimă în lumea puţinilor corăbieri care avuseseră curajul să ocolească pe la sud întreaga Ţară de Foc. În cartea lui scrisă în urmă cu cincizeci de ani. Darwin pomenea cu groază de aceste locuri, iar Léon Vaillant notase şi el în jurnal: „Orice pămîntean care va vedea Milky Way va avea coşmaruri opt zile în cap!”

Căpitanul Speranţei se feri să împărtăşească echipajului această prevestire sinistră şi păstră neliniştea numai pentru el – dar primejdia nu se arătă, toată noaptea, nici dinspre cele două Furii, nici dinspre Milky Way.

A doua zi dimineaţa, goeleta, sub o briză de vest, blîndă ca brizele Mediteranei, ieşea în Pacific şi răsufla uşurată că întîlneşte apa oceanului, după ce atîta vreme navigase prin canaluri şi strîmtori, gata la tot pasul să se strivească de stînci. Anton Lupan se tot uita în urmă, mirat de această primire paşnică. Să fi fost mincinoasă prevestirea bătrînului Léon Vaillant?… Ori să fi fost ei singurii corăbieri pe care teribilul Milky Way voia să-i cruţe, dintr-un capriciu inexplicabil, cum se întîmplă cîteodată să-l aibă orice tiran?

Nu; Milky Way nu cruţa pe nimeni! De data asta se trezi prea tîrziu, vom vedea. Cînd izbucni furtuna, goeleta depăşise cu mult locul primejdios, se afla în plin ocean – şi aici nu-i mai păsa de nimic, era, cum se spune, în apele ei…

Un vas care, din strîmtoarea lui Magellan, iese în Pacific printre peninsula Brecknock şi Milky Way, cu intenţia de a intra în canalul Beagle, are de ales două drumuri: primul, printre insulele Basket şi Gilbert, prin golful Dezolării, îi scurtează navigaţia pe ocean – şi aproape o sută cincizeci de mile se întinde prin strîmtori întortocheate, unde iarăşi urmează să aibă de furcă, la fiecare pas, cu stîncile şi cu teribilul uiliau.

Anton Lupan socoti mai nimerit să-l urmeze pe al doilea, continuînd navigaţia în larg, căci astfel puteau merge şi noaptea, scăpînd de grija ancorei – şi după o sută cincizeci de mile să intre în golful Cook, printre insulele Waterman şi Londonderry, de unde, cu un vînt bun, nu mai aveau de mers decît două zile prin strîmtoare, ca să ajungă la canalul Beagle mult aşteptat. De acolo înainte rămîneau alte două zile pînă la Uşuaia, un orăşel argentinian, unde să-l debarce pe Martin Stricland, şi, în sfîrşit, patruzeci de mile mai departe era locul de unde vroise să pornească Darwin, cu expediţia sa şi unde, probabil, ancorase acum Pierre Vaillant.

Dar la cîteva ceasuri după ce Milky Way rămăsese în urmă, cu capul în nori, că numai aşa îi putuse trece Speranţa prin faţă, fără s-o fi văzut, mînia lui întîrziată prefăcu, fără veste, briza în uragan.

Echipajul abia avu timp să coboare pînzele, ca vîntul să nu le zdrenţuiască – şi cinci zile de aici înainte corabia noastră goni spre sud-vest, cu furtuna, numai cu focul şi cu trinca, fără să se mai poată abate din drum. Cine ar fi îndrăznit, sub un asemenea vînt, să caute intrarea golfului Cook sau a oricăruia altuia, cînd insulele stîncoase atît aşteptau, să te apropii, ca să te prindă în gheare şi să te trimită la fund, fărîmat?

Şi astfel, Speranţa avea să intre în canalul Beagle pe la