răsărit, nu pe la apus, după un ocol de două sute cincizeci de mile, neprevăzute în socotelile nimănui, nici ale căpitanului, nici ale lui Martin Stricland, care cu prilejul acesta rămase fără fuegienii recrutaţi pe drum.

În ziua de 2 ianuarie, cînd furtuna se potoli, corabia se afla la sud de Capul Horn – şi, cum era firesc, pe întinderea oceanului încă furios nu se vedea nici o pirogă cu alcalufi. Mai prevăzători decît străinii, sau poate mai buni cunoscători ai timpului, ei intraseră la adăpost, între insule, înainte ca furtuna să fi izbucnit.

Dar, ceea ce e într-adevăr ciudat, patru zile mai tîrziu Speranţa dădu de dînşii, aproape toţi, nerisipiţi, navigînd pe canal, în întîmpinarea ei, ca şi cînd Black Pedro ar fi fost în stare să-i lămurească asupra locului unde se vor întîlni.

Adevărul este că ei veniseră aici mînaţi de un anumit instinct. Ca unii care-şi duceau viaţa mai mult pe apă şi cunoşteau mai toate drumurile în acest arhipelag îmbîrligat, simţeau cam pe unde se va întoarce o corabie dusă de furtună spre răsărit.

Întîlnirea aceasta se petrecu în după-amiaza de 5 ianuarie, pe înserat, tocmai în locul unde căpitanul se aştepta să vadă, la ancoră, corabia lui Pierre Vaillant. Speranţa ocolise Capul Horn, de unde navigase direct spre nord, cu vînt bun, lăsase în dreapta insula Lennox, apoi Picton, şi intrase în sfîrşit în canal. La nord se întindea pămîntul argentinian al Ţării de Foc, la sud insula Navarino; în amîndouă părţile se ridicau munţi cenuşii, cu crestele albite de gheţari.

De cîteva ceasuri Anton Lupan stătea la prova, cu harta în faţă, cercetînd ţărmurile, din ce în ce mai înfrigurat. Inima lui bătea în acele clipe cum rar poate să bată inima unui pămîntean, pulsîndu-i o dată cu sîngele picături dureroase de bucurie, de nerăbdare, de nelinişte şi de speranţă, amestec chinuitor chiar pentru cel mai dîrz bărbat. Recunoscuse, din depărtare, muntele Olivia, la poalele căruia ancorase Beagle atunci, şi unde el cu prietenul său hotărîseră să facă marele popas. Apoi canalul prinse să se lărgească, în dreapta, descoperind un mic golf, adăpostit de vînt; în fundul lui se vărsa tumultuos rîul necercetat de expediţia lui Darwin, dar altceva nu se mai vedea nimic.

Obrazul căpitanului se făcu palid, inima poate-i ostenise vîslind de atîta timp printre speranţe şi îndoieli, sîngele se oprise adunat altundeva în trup – şi el rămase nemişcat, strîngînd ocheanul în mîini. Deci, dincolo de aceste creste începea pămîntul necunoscut – se afla la două mile de el –, dar golful era pustiu, L’Esperance nu se vedea nicăieri. În chip ciudat, în chip de necrezut, Pierre Vaillant plecat cu şase luni înaintea Speranţei nu sosise încă aici!

De pe canal, dinspre apus, răzbiră în clipa aceea strigăte omeneşti şi lătrat de cîini; flotila lui Martin Stricland ieşea de după o insulă şi alcalufii vîsleau grăbiţi să-l regăsească pe Black Pedro al lor care să-i ducă pe pămîntul făgăduit.

Strigătele acestea îl treziră pe Anton Lupan din gîndurile lui; bucuria de a se vedea în sfîrşit aici, era întunecată de lipsa lui Pierre Vaillant, dar asta nu-l împiedica să ia hotărîri. Şi prima hotărîre îl făcu să se întoarcă înspre Gherasim:

― Cîrma la dreapta, ţine prova spre rîu!

La ora şase şi jumătate, Speranţa aruncă ancora în fundul golfului, cel mai prielnic adăpost pe care îl întîlniseră de cînd navigau în acest ţinut. Bărcile alcalufilor traseră la ţărm şi poporul nomad coborî, să-şi caute hrana, flămînd. Căpitanul aşteptă să se strîngă pînzele, să se facă pregătirile pentru înnoptat şi la ora şapte precis, după ceas, coborî în cabină, la Martin Stricland.

Acesta, bucuros că-şi regăsise băştinaşii, băuse o sticlă întreagă de whisky, şi-l întîmpină bine dispus:

― Ei, căpitane, iată-ne ajunşi! Ca să-ţi spun drept, de multe ori am crezut c-o să vă curăţaţi. Mîine vom fi la Uşuaia, şi debarc.

Căpitanul clătină din cap:

― Te înşeli, domnule!

Martin Stricland îşi zgîi ochii de drac.

― Dumneata ai calendar? continuă Anton Lupan.

― Fireşte! Am unul făcut pînă în 1885. Cînd călătoreşti, ca mine, se întîmplă să nu ţi-l poţi procura în fiecare an.

― Foarte bine! Atunci desigur că ştii în cîte sîntem azi.

― În 5 ianuarie! răspunse pasagerul Speranţei, începînd, prima oară de la începutul călătoriei, să se arate mirat.

Anton Lupan scoase contractul din sertar, apoi se uită la ceas.

― Domnule, împlinindu-se o lună de cînd am intrat în strîmtoarea lui Magellan, învoiala noastră a expirat acum trei minute, cum ai să-ţi dai seama şi dumneata, dacă ai să te uiţi în contract.

― Într-adevăr! încuviinţă Martin Stricland. De altfel ţi-am şi spus că mîine voi debarca.

― Nu mîine, ci azi! Dar mai înainte, înmînează-mi numaidecît banii datoraţi!

Pasagerul îl privi, printre pleoape, mirat, apoi rînji, băgă mîna în buzunar şi, aşezîndu-se la masă, numără, calm, două sute cincizeci de lire sterline, în hîrtii noi, care foşneau.

― Poftim încă zece, ca să mă duci pînă la Uşuaia! zise la urmă, aruncînd bancnotele pe masă, ca şi cînd le-ar fi aruncat în capul lui Anton Lupan.

Noroc că nu era Gherasim pe aproape; el poate n-ar fi lăsat să-i scape momeala, căci zece lire sterline nu era o sumă de lepădat.

Căpitanul luă banii cuveniţi, îi împături, îi băgă în buzunar, iar pe ceilalţi îi împinse în lături, cu un gest calm.

― Domnule, nu am de gînd să te duc pînă la Uşuaia, şi nimeni nu mă poate obliga! Te poftesc să debarci imediat şi să iei măsuri ca, pînă la căderea nopţii, hambarul să fie eliberat; altminteri voi fi nevoit să arunc peste bord întreaga încărcătură.

În sfîrşit, i se înfunda o dată şi lui Martin Stricland! Pînă acum nu-şi închipuise că ar putea întîlni în viaţă un om care să-l poată înfrunta, pe el şi lirele lui din buzunar.

― Poate că glumeşti, căpitane! zise, mişcîndu-şi trupul în haine, căci simţea mîncărimi pretutindeni, şi-n ceafă, şi la subsuori, şi pe piept, şi-n spinare, ba pînă şi-n cot, lucru care se întîmplă nespus de rar.

― Nu glumesc de loc! Te rog să-mi eliberezi cabina! Pasagerul căzu pe marginea patului, cu ochii holbaţi.

― Nu vreau să debarc! Du-mă pînă la Uşuaia!

― De prisos să stărui. Nu mă poate obliga nimeni!

― Bine! Voi coborî, dar mîine dimineaţă, nu acum, cînd