― Nu-mi pasă! Înţelege că învoiala noastră a expirat.

― Şi unde am să dorm? răcni Martin Stricland, sărind în picioare, cu mîna în buzunar.

Anton Lupan băgase de seamă încă de multă vreme că într-un buzunar pasagerul său ţinea banii, în altul revolverul, dar nu se gîndise niciodată că pentru Martin Stricland şi banii şi revolverul erau arme care valorau egal.

― Domnule, zise calm, revolver am şi eu, iar oamenii mei au puşti şi carabine, aşa că nu mă sili să primesc un război neloial. Aştept să debarci.

Martin Stricland scrîşni din dinţi, dezarmat.

― Căpitane, fii om de înţeles! stărui, de data asta luîndu-şi un glas dulceag. Lasă-mă pînă mîine dimineaţă. Unde am să înnoptez pe ţărmul acesta pustiu?

― Fă şi dumneata ca alcalufii pe care i-ai cărat pînă aici. Numai fii isteţ şi înfige-te de la început, să-ţi găseşti loc în mijlocul cercului, altfel ai să rămîi pe dinafară şi ai să urli toată noaptea. Oare nu cunoşti strigătul alcalufilor? Sau l-ai uitat?

― Acesta e ultimul dumitale cuvînt?

― Da! Şi ţine seama de el; e un sfat bun!

Martin Stricland mai şovăi numai o clipă; încăpăţînarea căpitanului i se părea absurdă, îi pregătea, fără motiv, o noapte de coşmar, însă cunoştea destul oamenii ca să poată citi în ochii lui o hotărîre de nezdruncinat. Zadarnic ar fi încercat să se împotrivească, nici banii, nici rugăminţile, nici revolverul nu mai puteau fi de folos în acest ceas.

― Asta ai să mi-o plăteşti! scrîşni, pregătindu-se să urce pe scări.

În uşă se opri:

― Totuşi, încărcătura n-am s-o pot debarca astă-seară; am cinci vagoane de mărfuri şi unelte; astea nu se cară într-un ceas.

Gherasim se ivi în capul scărilor, tocmai la timp. Căpitanul zîmbi, inspirat:

― Gherasime, pasagerul nostru trebuie să debarce acum; îngrijeşte-te să se coboare barca, să-l ducă la ţărm. Ne roagă însă ca hambarul să i-l mai lăsăm pînă mîine în zori. Cît să-i cerem pentru asta?

Cîrmaciul înţelese pe loc cum stă socoteala, că Martin Stricland e la aman, dar nu se repezi dintr-o dată, ci se scarpină în cap, după un vechi obicei, apoi răspunse, nevinovat, ca şi cînd ar fi fost vorba de o para:

― Păi ştiu eu, domnule, cît să-i luăm? Poate vreo zece lire, aşa, ca să nu se plîngă că sîntem tîlhari!

Ismail scoase nasul din bucătărie tocmai cînd pasagerul alungat punea piciorul peste parapet.

― Debarcam? întrebă, repezindu-se la el, mirat.

― Siktir! răspunse Martin Stricland, dovedind abia acum, la sfîrşitul călătoriei, că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-i vorbească lui Ismail în limba lui încă de la Marsilia.

― Aşa?… Aşteptam!

Zicînd acestea, Ismail uitase că era în pocăinţă, uitase că trebuia să se facă mic, nevăzut, neauzit, uitase că la patruzeci de mile de aici se afla portul Uşuaia… Uitase, nu e bine zis, fiindcă vorbele acestea nici măcar nu le rostise el, ci diavolul care-l lua în stăpînire din cînd în cînd. Şi diavolul, în trupul bucătarului se duse de-a rostogolul în cabină, se întoarse ca un vîrtej, ridică mîna, îşi făcu vînt şi aruncă, plin de năduf, în capul lui Martin Stricland, vestitul vas care călătorise sub pat.

― Poftim ţucal, bre! Asta purtam noroc! zise diavolul, cu glasul nevinovatului bucătar.

În clipa cînd barca, ducîndu-l pe Martin Stricland şi pe Black Pedro, ajunse la mal, începu să plouă mărunt, dar îndesat; mai rău nici că se putea!

― Eşti un tîlhar! strigă Stricland, ameninţîndu-l cu pumnul pe căpitan.

― Într-adevăr! răspunse acesta, calm. Dacă dumneata eşti un om cumsecade, eu nu pot să fiu decît un tîlhar!

Curînd după ce barca se întoarse, noaptea învălui ţărmul în întunericul ei jilav. Se vedeau numai focurile alcalufilor, ridicînd vîrtejuri de fum printre copaci.

Pe bordul Speranţei, plecarea pasagerului nu adusese deocamdată nici o schimbare. Oamenii dormeau tot în hambar, peste încărcătura lui Martin Stricland, Negrilă, în coteţul de pe punte, Adnana în cabina echipajului, iar căpitanul, singur, la pupa. Atunci la ce bun tot tărăboiul ăsta?

Plutaşul, care era de vardie, împreună cu Haralamb, se plimba pe punte, învelit în mantaua cerată, şi se gîndea că… Vezi, aşa cum era el sfios şi tăcut, l-ai fi luat drept un prostănac. Dar dacă nu-i plăcea să vorbească, nu înseamnă că omul nu-şi frămînta nici mintea. Şi-acuma, ce-şi zicea, plimbîndu-se pe puntea udă şi trăgînd cu urechea la strigătele alcalufilor de pe mal? Îşi zicea astfel: „Care va să zică, l-am dat jos pe Martin Stricland. Ei şi? S-a eliberat vreo cabină? S-a eliberat numai un pat – şi patul stă gol, iar noi ne chinuim mai departe în hambar. Acum, nu-i vorba de chinul nostru, că noi am putea s-o ducem multă vreme aşa, dar împărţeala nu-i bine făcută pe corabia noastră. Adnana ar trebui…”

Aici, plutaşul, care spre deosebire de Haralamb avea un suflet feciorelnic, rămînea încurcat. Ce-ar fi trebuit să facă Adnana?… Oare nu s-ar fi cuvenit să se mute în cabina căpitanului, lucru care, după semne, şi unul şi altul îl doreau? Dar cum să se mute, că doar erau neluaţi?…

Şi după ce cugetă multă vreme, spre sfîrşitul cartului, mintea lui Cristea Busuioc se lumină, în chip neaşteptat: „Trebuie să-l însurăm pe căpitan!”

Atît că, fiind o fire sfioasă, şi neavînd îndrăzneala lui Haralamb, păstră gîndul pentru sine, deoarece îi lipsi curajul să-l împărtăşească omului care la miezul nopţii veni să ia în locul lui serviciul de cart.

Se vede deci că împărţeala cabinelor avea să mai rămînă o vreme ca şi pînă azi.

În acest timp, căpitanul, în loc să doarmă, mulţumit că aruncase ancora în locul acesta, care multă vreme în mintea lui plutise pe un tărîm de basm, se frămînta mult mai adînc şi cu totul din altă pricină decît sfiosul plutaş. Gîndul lui nu putea fi acum nici la împărţirea cabinelor, nici la Adnana, ci la grelele hotărîri pe care trebuia să le ia, spre a-şi duce planul pînă la cap, fără să pună în primejdie vasul şi viaţa nici unui om din echipaj. Se făcuse tîrziu, trecuse miezul nopţii, intraseră de veghe oamenii din celălalt cart, şi el încă veghea…

Pe mal alcalufii dormeau unii în alţii, sub ploaia care nu contenea, iar cei de pe margini se tot frămîntau, dînd ocol cercului şi scînceau.

Dar Martin Stricland? Acesta se