plimba furios de-a lungul ţărmului, împiedicîndu-se în bolovani, şi-l înjura necontenit pe Anton Lupan. Black Pedro aprinsese un foc pe malul rîului, numai că stăpînă-su nu înţelegea cum să te încălzeşti la foc, dacă îţi ţîrîie ploaia în cap?

Din cînd în cînd îşi arunca ochii pe canal, unde se vedea lumina de ancoră a Speranţei pîlpîind pe catarg. Blestemat căpitan!… Dacă l-ar fi trimis pe Black Pedro, cu o mînă de alcalufi, într-o pirogă, să se apropie tiptil, să se năpustească pe punte şi să căsăpească întregul echipaj? De cîte griji ar fi scăpat! N-ar mai fi trebuit să debarce cinci vagoane de încărcătură pe un ţărm neumblat, în primejdie de a fi atacat de sălbatici, că nu-i ştiai niciodată de unde se iveau, n-ar mai fi trebuit să facă trei zile cu o pirogă pînă la Uşuaia, să caute altă corabie…

De cîteva ori Martin Stricland se opri, cu sîngele în obraz. Chiar dacă ar fi avut mai puţin de cîştigat, n-ar fi stat atît în cumpănă să-şi pună în aplicare planul lui mîrşav. Din nefericire pentru el, îşi dădea seama că Speranţa nu era o pradă uşor de înhăţat. Măcar dacă n-ar fi fost cîinele acela nemernic, care mîrîia şi ciulea urechile cum i se năzărea ceva! Dacă ar fi ştiut de la început, de mult i-ar fi dat otravă, sau l-ar fi pus pe Black Pedro să-i atingă una în cap şi pe urmă să-l zvîrle peste parapet.

Acum era prea tîrziu! Chiar dacă oamenii de vardie ar fi toropit, pe undeva, cîinele ar fi simţit piroga de la cincizeci de paşi, ar fi început să latre, vestind echipajul, şi ar fi fost nevoie numai de un foc de armă, ca alcalufii să se arunce în apă şi să se învălmăşească spre ţărm, înspăimîntaţi.

Martin Stricland scrîşni din dinţi şi ameninţă cu pumnul spre canal. Îşi recunoştea neputinţa, de data asta îşi greşise socotelile, căpitanul, atît de cumsecade şi pe deasupra şi amorezat, se dovedise a fi un tîlhar – şi mai cu seamă un tîlhar pe care deocamdată nu-l putea înfrunta; era mai tare decît el şi mai bine înarmat.

Aşa se chinui Martin Stricland toată noaptea, înghiţind cîte o sticlă de whisky pe ceas, în luptă cu ploaia, trăgînd cu urechea la scîncetele alcalufilor şi tresărind înfiorat.

Apoi, de la o vreme, în jur începură să se deseneze umbre vagi, întîi se văzu marginea pădurii, pe urmă povîrnişurile munţilor pe care se rostogoleau în jos nori suri, ca spinările unor urşi uriaşi, că erau ursuzi şi parcă mormăiau, după aceea ţărmul se desluşi plutind în neguri – şi nisipul sub picioare începu să scoată sclipiri ciudate, ca şi cînd n-ar fi fost piatră, ci diamant pisat.

Izgonitul se mai plimbă o vreme, dîrdîind de frig, şi blestemînd umezeala, pînă ce deodată se opri, cu ochii holbaţi. În clipa următoare, uitînd şi ploaia, şi frigul, şi pe Anton Lupan, era prăbuşit la pămînt, cu spinarea arcuită, cu nasul ascuţit, ca un corb înfometat care descoperă un stîrv gras – şi vîntura în mîini nisipul jilav.

Black Pedro îl auzi răcnind, un răcnet neomenesc, răcnetul cu care poate întîmpină Belzebuth pe arhanghelii rătăciţi, refugiaţi în infern să-şi ia chip de draci.

― Aur, Pedro! şuieră stăpînă-su, vînturînd nisipul în mîini. Aur! Aur adevărat! Nu mai plecăm nicăieri; rămînem aici. Haide, ia-ţi alcalufii şi puneţi-vă pe descărcat corabia!…

Şi-n timp ce metisul se ducea spre fuegienii săi, Martin Stricland începu să se tîrască pe plajă, răscolind nisipul în toate părţile, ca un rîmător înfometat.

CAPITOLUL  XXIX

Satul alcalufilor

Din pirogi, unite două cîte două cu bîrne cioplite la iuţeală, fiindcă băştinaşii mînuiau securea cu mare meşteşug, alcătuiră un fel de pontoane, cu care duseră încărcătura pe mal, la răsărit de rîul în faţa căruia Speranţa aruncase ancora în seara sosirii ei aici. Descărcatul nu se termină în prima zi, ci ţinu alte două, şi pentru această întîrziere, Gherasim stoarse rînjind de la Martin Stricland încă şase lire sterline, chiria hambarului negolit la timp.

Desigur, dacă Martin Stricland ar fi ştiut sub ce formă se găseşte şi cum poate fi adunat aurul în Ţara de Foc, n-ar fi cărat după el atîtea unelte de miner; lucrurile sale personale şi butoaiele de spirt i-ar fi fost de ajuns. Dar acum, dacă le adusese, înţelegea să le păstreze, pentru mai tîrziu; poate odată, aurul din nisip sfîrşindu-se, avea să înceapă săpături în munţi, să dea peste filoanele bogate nedescoperite de nimeni pînă acum – fiindcă nici cel de pe ţărm nu putea să pice din cer, ci de bună seamă apele îl aduceau de sub pămînt.

Deocamdată el se grăbi să-şi aşeze tabăra acolo unde îl aruncase Anton Lupan, în chip atît de crud… Dacă în noaptea aceea, cînd se chinuia în ploaie şi în frig, fără nici un acoperiş, ar fi ştiut ce plănuia căpitanul Speranţei, Martin Stricland ar fi plesnit de ciudă – ceea ce ar fi fost un mare noroc pentru ceilalţi. Dar el n-avea de unde să ştie planurile lui Anton Lupan, iar peste trei zile, cînd văzu oamenii pe punte, făcînd pregătiri de plecare, avea gîndul în altă parte, era mulţumit şi nu-l mai interesa unde se duc.

Trei zile Anton Lupan cercetase ţărmul, încercînd să recunoască începutul viitorului drum, urcase pe cursul rîului cîţiva kilometri, strecurîndu-se anevoie printre copacii prăbuşiţi, pînă ce se pomenise în faţa unui perete care părea de netrecut. Nu era o stîncă, un hotar de piatră, ci trunchiuri putrede, aduse de ape şi înţepenite într-o gîtuire a văii, zăcînd aici de zeci de ani, poate de secole. Copacii, dospiţi de umezeală, nu-şi mai păstrau forma, se topiseră unii în alţii, alcătuind o masă roşcată în putregai, pe care timpul şi apăsarea greutăţii de deasupra o întărise, dîndu-i duritatea pămîntului ars.

Cristea Busuioc, aflat cu Anton Lupan, încercă peretele acesta cu toporişca, se uită într-o parte, în alta, în sus, la vîrful înalt, şi oftă, îngîndurat:

― Păcat de copaci!

Numai rîul îşi săpase loc de trecere, o boltă îngustă, sub care apele se frămîntau, rupînd cîte o bucată de putregai pietrificat. Pesemne acesta era hotarul pus