de fire în faţa ţinutului tainic pe care nu-l călcase picior de om pînă azi. Se vedea limpede că nimeni nu trecuse mai departe, nici măcar un băştinaş, poate nici fiarele, ci doar păsările şi gîzele care zburau, şi dincolo de el, cîte hotare de acestea nu se înşirau?

― Cum o să trecem pe aici, plutaşule? întrebă îngîndurat Anton Lupan.

― Domnule, dacă-mi dai doi oameni de ajutor, într-o săptămînă îţi deschid un drum să te duci şi în rai.

― Dar cum ai să faci?

Ei, vorbise prea mult plutaşul pentru ziua de azi! El se mulţumi să facă un gest liniştitor, să-i fluture barba şi să mai zică doar atît:

― Vei vedea!

Însă nu era acum timpul să purceadă la această treabă, cu toate că treceau zilele şi vara nu-i aştepta. Anton Lupan vroise să facă numai primii paşi, şi să nu plece mai departe, înainte de a-l găsi pe Pierre Vaillant. Poate acesta trecuse înainte, în sus, pe canal, poate se oprise şi el aici, încercase să urmeze cursul rîului şi, întîlnind acea primă stavilă care ar îi întors din cale pe un om oricît de încercat, se dusese mai departe, în căutarea unui alt loc pe unde să poată urca.

În zorii celei de a patra zile, Speranţa ridică pînzele să pornească la drum, spre apus, pe canal. Alcalufii lăsaseră lucrul la Martin Stricland şi se adunaseră pe mal, cu femei, cu copii, cu cîini, scoţînd strigăte şi făcîndu-le semne celor care plecau.

― Black Pedro! strigă Anton Lupan.

― Humm?

― Dacă vine o goeletă, L’Esperance, spune-i căpitanului să aştepte aici! Ai înţeles? Goeleta L’Esperance. Pe căpitan îl cheamă Pierre Vaillant!

― Humm! – răspunse metisul – şi Anton Lupan înţelese că încuviinţa.

În clipa aceea, spumegînd de furie, Martin Stricland se ridică din mijlocul lăzilor sale şi se repezi spre mal.

― N-are să spună nimic! Duceţi-vă şi vă înecaţi! Apoi băgă mîna în buzunar, scoase o hîrtie, o înfipse în ochii metisului şi începu să-i vorbească repede la ureche, arătînd spre Anton Lupan.

Chipul lui Black Pedro se schimbă, ochii lui luciră în aşa fel încît, văzîndu-i oricine s-ar fi speriat, iar mugetul i se prefăcu într-un urlet de furie:

― Huruumm! Nu! Hurum!

Anton Lupan nu-şi dădea seama cum îl vrăjise Martin Stricland, dar înţelese că din clipa asta metisul îi era duşman şi n-avea să îndeplinească porunca sa.

Tocmai se gîndea pe ce cale să-i lase un semn lui Pierre Vaillant, cînd un alcaluf mai cocîrjat decît toţi, cu chipul mîncat de vărsat, începu să strige, bătîndu-se în piept, de pe mal:

― Eu spun! Eu spun!… L’Esperance… Căpitan! Black Pedro se repezi la el, cu cuţitul ridicat, dar bătrînul, dovedind o vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o văzîndu-l cît era de firav, o luă la fugă pînă în marginea pădurii şi în cîteva clipe fu în vîrful unui cedru înalt, de unde continuă să strige, liniştindu-l pe Anton Lupan:

― Eu spun, căpitan! Eu spun L’Esperance să stea! Îl cunoşteau, pe timpul drumului se ţinuse tot timpul cu barca în pupa Speranţei, zîmbindu-le oamenilor din echipaj ori de cîte ori îi vedea, un zîmbet care deşi ar fi putut să pară fioros pe chipul lui sluţit de boală, trăda o blîndeţe şi-o bunătate ce te cîştiga. Haralamb îl botezase moş Andrei, poate fiindcă-i amintea de vreun unchiaş de la el, din sat – şi bătrînul părea foarte bucuros cînd i se spunea astfel.

― Bine, moş Andrei! strigă Anton Lupan. Cînd ne întoarcem, ai să capeţi un dar.

― Eu spun, căpitan!…

Martin Stricland nu ştia că Speranţa se îndreaptă spre Uşuaia, şi chiar dacă ar fi ştiut, acum puţin îi păsa. Dar să fi cunoscut de la început gîndul căpitanului, care luase această hotărîre încă din seara cînd îl debarcase pe mal, cu siguranţă că în noaptea de pomină, furiosului personaj i-ar fi plesnit fierea, sau ar fi turbat.

Din partea lui, Anton Lupan, dacă ar fi ştiut ce se va întîmpla mai tîrziu cu pasagerul său, şi-ar fi călcat pe inimă şi l-ar fi dus mai departe, chiar şi fără bani. Asta fu greşeala lui, poate prima greşeală gravă pe care o săvîrşise în acest drum, dar dacă stai să judeci, el nu era vinovat, fiindcă n-avea de unde să ştie că Martin Stricland avea să rămînă acolo – şi ce urmări nefericite avea să aducă prezenţa lui în acel loc.

La 9 ianuarie Speranţa porni spre apus, pe canal, navigînd greu, cu vînt neprielnic, cînd prea puternic, cînd prea slab, luptîndu-se adesea cu cîte un uiliau şi neizbutind să străbată mai mult de zece mile pe zi, spre necazul lui Anton Lupan.

Acesta cerceta ţărmurile, golfurile, adăposturile, în nădejdea că undeva ar putea să fie ancorată L’Esperance.

Pentru a-i mări necazul, tocmai în acele zile, Ismail căzu greu bolnav. Nu puteai şti ce are, trupul îi ardea, nu-l zgîlţîiau nici frigurile, dar bietul bucătar stătea ţeapăn în pat, cu ochii daţi peste cap, şi cînd cineva îl întreba ce-l doare, răspundea în cuvinte fără înţeles – aiura.

Şi iar se oprea vîntul, lăsîndu-i nemişcaţi pe canal, şi iar veneau furtunile, silindu-i să stea la ancoră, sub vreun colţ de ţărm mai înalt şi L’Esperance nu se zărea nicăieri, şi timpul prielnic al verii trecea cu o iuţeală care îl neliniştea rău pe Anton Lupan.

Abia la 20 ale lunii ajunseră la Uşuaia, capitala ţinutului argentinian, un orăşel locuit de colonişti posaci şi singurul port aflat pe canal. În clipa cînd se arunca ancora, Ismail aiura…

― Să-l ducem la spital! zise căpitanul, vorbind pe punte cu ceilalţi.

― Lasă-l, domnule, c-o să-i treacă! răspunse Gherasim, care ştia cît de zdravăn era Ismail, cu toate că la înfăţişare părea destul de firav.

Portul nu avea chiar o Căpitănie şi nici tocmai un căpitan, ci un fel de slujbaş, care făcea şi pe vameşul şi pe poliţaiul, ţinea şi-o dugheană şi, la mare nevoie, izbutea să-ţi dea şi unele lămuriri, dacă stăruiai. De la el, Anton Lupan află că nu ancorase niciodată acolo o goeleta sub numele L’Esperance. Puteai să-l crezi, fiindcă trecerea unui vas pe la Uşuaia era un eveniment care nu se uita.

În dimineaţa zilei următoare, pe cînd se pregăteau să ia drumul înapoi, căpitanul fiind din ce în ce mai neliniştit