de lipsa oricărei urme a lui Peirre Vaillant, în port se ivi un fermier, oferindu-le călătorilor doi ponei, pentru suma de cinci argentinos, adică a douăzecea parte din banii pe care Ismail îi dăduse pe fonograf. Pesemne nevoile îl încolţeau tare rău, şi nici muşterii pentru căluţi nu se găseau, dacă ajunsese să-i ofere unor marinari care tocmai plecau. Dar, spre uimirea lui, ca şi spre a propriului său echipaj, Anton Lupan îi cumpără – şi poneii fură îmbarcaţi.

― Ce-o să facem cu ei, domnule? întrebă cîrmaciul, nemulţumit că unul din oaspeţi îi şi batjocorise puntea, cum pusese piciorul pe ea.

― Ai să vezi, Gherasime; nu ştiu ce sînt în stare căluţii ăştia dar s-ar putea să ne fie de mare folos la un moment dat.

― Şi ce-au să mănînce, dacă-i luăm cu noi, că doar n-o să le dăm pesmeţi cu ceai?!

Fireşte, se gîndise şi la asta Anton Lupan – şi acelaşi fermier le vîndu douăzeci de saci de ovăz argentinian, cu zece centavos sacul, dovedindu-se în mare lipsă de bani. Adevărul este că omul, după ce zăbovise patru ani aici, se săturase de colonie şi îşi desfăcea avutul, să poată pleca.

În aşteptarea acelui moment cînd aveau să-şi arate folosul, micii căluţi fură luaţi sub oblăduirea celor mai tineri membri din echipaj, unul Mihu, celălalt Adnana, şi amîndoi începură a-i răsfăţa. În zilele cît dură drumul înapoi, pînă la poalele muntelui Olivia, unde îl debarcaseră pe Martin Stricland, Negrilă avu pricini să se arate pizmaş. Nu că i-ar fi vorbit urît stăpînul său, nu că i-ar fi purtat acum mai puţină dragoste Adnana, dar amîndoi îl uitau în unele ceasuri şi îi răzgîiau pe ponei, împletindu-le coada, pieptănîndu-le părul coamei, întrecîndu-se unul cu altul să-l facă mai chipeş pe al său. Desigur, fericitele animale nu visaseră niciodată să ducă pe apă asemenea viaţă, care nu semăna nici pe departe cu viaţa de la uscat. Numai Gherasim îi bombănea uneori, cînd în neştiinţa lor bietele dobitoace făceau pe punte ceea ce face orice animal, pe cîmp, pe drum sau în grajd.

Speranţa ridică pînzele şi plecă de la Uşuaia în ziua de 21 ianuarie, luînd drumul înapoi, pe canal. Îndată după ce portul rămase în urmă, bucătarul se ivi pe punte, teafăr şi rumen în obraz, ca şi cînd n-ar fi fost bolnav. Văzîndu-l, oamenii făcură ochii mari:

― Ce-i, măi turcule, ai înviat?

Ismail se uită înapoi, văzu portul departe, văzu că vîntul bătea tare din pupa, greu să faci o voltă să te întorci la chei, iar, şi atunci răspunse, chicotind viclean:

― Înviam!

Oricine va înţelege că bucătarul nici măcar nu fusese bolnav, doar se prefăcuse şi stătuse zile întregi ţeapăn în pat, aiurind cu ochii daţi peste cap, ca nu cumva Anton Lupan, ţinîndu-şi ameninţarea, să-l debarce la Uşuaia, port adevărat.

Şi iarăşi prinse Speranţa să se lupte cu vîntul neprielnic, făcînd volte dese în canal, adăpostindu-se pe sub ţărmuri ca să scape de uiliau, pînă ce, la sfîrşitul lunii, ajunse la locul de ancoraj. Căpitanul era mirat că nu întîlnise pe drum pirogile alcalufilor, cărînd calabalîcul lui Martin Stricland. Dar şi mai mirat fu în clipa cînd apropiindu-se de locul unde îşi lăsase pasagerul, în marginea pădurii, dincolo de rîu, văzu o cabană, pe al cărei horn ieşea fum…

După plecarea Speranţei, prima grijă a năstruşnicului personaj fu să-şi ridice în pripă un acoperiş, sub care să se pună pe trai bun; primele trei nopţi, cînd alcalufii se speteau cărînd la lumina torţelor lăzile din hambar, fusese nevoit să doarmă în ploaie şi în frig, blestemîndu-l furios pe Anton Lupan, pe Gherasim şi pe toţi ceilalţi… Încărcătura adusă de la Marsilia cuprindea, între altele, o cabană gata făcută, în bucăţi potrivite, numai să le împreunezi, cu pereţi dubli, cu uşă, cu ferestre, iar înăuntru avînd pat, masă, sobă, lighean de spălat şi chiar ticălosul vas atît de bine-cunoscut lui Ismail, luat acum în sarcina sa de metis. Îndată ce sfîrşiseră cu golitul hambarului, alcalufii, îndrumaţi de Black Pedro, se puseseră pe treabă şi într-o singură zi cabana fusese în picioare, în toată alcătuirea ei, nelipsindu-i nimic din ceea ce are nevoie un om civilizat.

Fiind casa lui Martin Stricland gata, alcalufii trecuseră să cioplească bîrne din care, iarăşi sub îndrumarea acelui credincios metis, făcură un fel de magazie, ca lăzile să nu stea în ploaie şi în vînt – şi de atunci înainte, viaţa taberei se statornicise şi statornicită o găsi Anton Lupan. El fu nespus de mirat să-l afle pe Martin Stricland aici, şi încă, după semne, hotărît să şi rămînă, mult timp.

În clipa cînd Speranţa arunca ancora în fundul golfului, alcaluful acela ciupit de vărsat, moş Andrei cum i se spunea, veni fuga la ţărm şi începu să strige bătîndu-se cu pumnii în piept:

― Căpitan!… L’Esperance n-a venit!… M-am uitat, căpitan!

Anton Lupan coborî în barcă şi veni la uscat, unde alcaluful continua să se bată eu pumnii în piept, mîndru de ştirea sa:

― L’Esperance nu e, căpitan!

― Ce faceţi aici?

Bătrînul fuegian învăţase repede cîteva din cuvintele străinilor, în engleză, în spaniolă şi chiar în româneşte. La întrebarea căpitanului deschise pumnul, în care, amestecat cu nisipul, luceau cîteva fire de aur… Atunci văzu Anton Lupan că alcalufii ceilalţi, trîntiţi pe brînci, răscoleau plaja, bărbaţi, femei şi copii, culegînd fir cu fir, cîtime cu cîtime, aur pentru Martin Stricland şi înţelese că acesta nu va pleca de aici, va rămîne tot timpul în coasta sa. Dar acum era prea tîrziu să-l mai poată izgoni!

Şi astfel, lăsîndu-l pe el la răsăritul rîului, echipajul Speranţei îşi făcu tabăra la apus – fiindcă şi ei trebuiau să rămînă aici multe luni. Poneii fură legaţi cu parîme pe sub pîntece, ridicaţi cu palancul pe ghiu şi, dîndu-li-se drumul în apă, înotară voiniceşte şi ajunseră la mal. Pînă să li se facă grajd, fură priponiţi în marginea pădurii, şi, o dată cu debarcarea lor, tabăra Speranţei lua fiinţă, la trei sute de metri de sălaşul lui Martin Stricland.

Rîul, pe care Anton Lupan îl numi Oltişor, în amintirea Oltului românesc, rămase ca un hotar între ei şi timp îndelungat îl respectară cu toţii de parcă ar fi