Încetul cu încetul, oamenii noştri legară prieteşug cu ei, începură să se cunoască, să se înţeleagă cu vorbe, şi astfel, băştinaşii se pomeniră spunîndu-şi păsurile cu cîte un cuvînt românesc.

După moş Andrei, căpătară nume româneşti şi ceilalţi, naşul fiind tot Haralamb. Cu uşurinţa lor de a învăţa orice cuvînt, ei începură să se cheme între ei Marin, Vasile, Pavel, Petru, Costache, Tudor, iar femeile Maria, Safta, Catrina – de-ţi venea să te prăpădeşti de rîs cînd îi auzeai. Iar dacă naşul le mai încurca numele uneori, că erau mulţi, din partea lor băştinaşii şi le ţineau minte cu sfinţenie şi nu şi le mai lepădau.

Păcat că între finele sale, Haralamb nu găsea nici una să-i fie pe plac – şi flăcăul, în dorul cafegioaicei, a Ghiocicăi şi atîtor vădane, suspina amar. Ce să-i placă la ele, că toate erau scunde, negre, lăţoase, cu nasul turtit şi cu faţa lată, iar cînd zîmbeau, ţi se făcea părul măciucă în cap?!

― Măi vere – îi spunea lui Ieremia – poate pe-aici să găseşti şi tu o nevastă, că altfel, mi-e teamă să nu rămîi neînsurat!

Cruzimea bogatului faţă de cel sărac!

Ieremia îşi pipăia faţa ţepoasă, nasul ascuţit, îşi apleca umerii ciolănoşi şi, clipind din ochii lui mici, ca de păsăroi, suspina şi el, dar mult mai amar.

Aproape toată luna februarie, Anton Lupan făcu pregătiri pentru a pleca peste munţi, întrebîndu-se din ce în ce mai neliniştit de ce nu venea Pierre Vaillant. Apoi se întîmplă în sufletul lui ceva foarte ciudat; după ce cutreierase porturile Levantului să-l caute, după ce fusese la un pas de a-l afla, după ce, în sfîrşit, ştiuse limpede că prietenul său ajunsese la Saint-Malo de unde plecase peste Ocean cu şase luni înaintea sa, fapte adevărate, spuse de oameni în care credea – deodată începu să i se pară că visase, sau fusese înşelat, că L’Esperance era o născocire a unei minţi bolnave şi Pierre Vaillant se topise de mult în neant. Uneori se întreba chiar dacă el existase vreodată cu adevărat, dacă învăţaseră împreună, dacă îşi petrecuseră vacanţele la Saint-Malo, dacă plecaseră în Turcia şi cumpăraseră acel vas numit astăzi Speranţa… Erau realităţi pe care nu putea să le nege, şi totuşi, cînd încerca să le lege de imaginea lui Pierre Vaillant, simţea o aşa de mare învălmăşeală în cap, încît ameţea.

Nu, Pierre Vaillant existase, degeaba se îndoia, dar, urmăriţi de adversităţi ciudate, drumurile lor se despărţiseră şi niciodată n-aveau să se mai întîlnească, undeva. Nici una din poruncile scrise în acea carte a prieteniei nu fusese lăsată la o parte de Anton Lupan – şi totuşi, prietenul său nu se arăta.

Acum căpitanul Speranţei ştia că va pleca singur spre locurile pe unde nu putuse ajunge bunicul şi unde pierise tatăl lui Pierre Vaillant. Deocamdată, Cristea Busuioc, cu Ieremia şi cu Haralamb se îndeletniceau să deschidă un drum peste acel prim hotar. Să ocolească locul nu era cu putinţă, fiindcă de o parte şi de alta valea era străjuită de stînci pe care nu te puteai căţăra. Folosindu-se de toporişcă, plutaşul îşi săpă trepte în putregaiul pietrificat, izbuti să ajungă în vîrful zidului şi, împlîntînd acolo un ţăruş, lăsă în jos o frînghie pe care să se caţăre şi ceilalţi. Bineînţeles, aşa n-ar fi putut trece un om împovărat, de aceea era nevoie de o spărtură în acest uriaş zid de putregai – şi tăcutul plutaş îşi făcuse în privinţa asta un plan.

Ajunşi dincolo, cei trei marinari se apucară să doboare copaci. În faţa bolţii pe sub care trecea rîul, urlînd înspumat, Cristea Busuioc, ajutat de ceilalţi, propti un şir de pari şi de-a latul puse trunchiuri groase, alcătuind un fel de zăgaz. Această treabă ţinu o săptămînă, la capătul căreia, cei de pe ţărm văzură că apele rîului scădeau. Scădeau, într-adevăr, în schimb dincolo de zăgaz creşteau şi se frămîntau şi gemeau, iar peste trei zile, cînd jos, pe albie abia mai susura un fir de apă, ca un pîrîiaş, de sus porni un trosnet care băgă groaza în alcalufii de pe mal.

Martin Stricland ieşi din cabană, cu sticla de whisky în mînă, tremurînd speriat. Poneii din marginea pădurii începură să bată pămîntul cu picioarele, smucindu-se în pripoane şi nechezînd, ca şi cînd ar fi simţit lupul colea, la un pas. Pînă şi Mihu tresări, şi Adnana, deşi ştiau tot ce va urma – şi Ismail îşi scoase nasul din bucătărie, trăgînd cu urechea, destul de tulburat.

Vuia pădurea şi pămîntul tremura, iar Cristea Busuioc, care plecase abia de un sfert de oră, să vadă ce mai fac apele sus, la zăgaz, venea înapoi, pe albia secată, mîncînd pămîntul de fugă la vale, el care nu se temea nici de torente, nici de copaci.

Apoi coasta muntelui trosni, ca şi cînd piatra ar fi crăpat, vuietul se împrăştie, lăţindu-se ca un evantai, cuprinzînd locul pînă departe şi mare întindere din canal.

Peste un timp, în aceleaşi trosnete şi vuiete care nu conteneau, pe albia rîului se năpusti un şuvoi de apă, înspumat, aducînd trunchiuri învălmăşite de copaci, blocuri uriaşe de gheaţă şi bucăţi din zidul fărîmat.

Cristea Busuioc ştia că se va rupe zăgazul, dar nu în măsura asta, şi nu azi – de aceea privea acest prăpăd, fără să-şi dea seama ce se întîmplase, ce diavol pusese umărul să-l ajute în treaba sa.

Era unul din acele fluvii de gheaţă care zac pe văi, încleştate şi cînd le răzbeşte căldura şi se pornesc la vale, mătură totul în calea lor, pînă ce se proptesc într-o stîncă pe care n-o pot dărîma. N-ar fi dărîmat nici zidul uriaş, în care de bună seamă nu lovea prima oară azi, dacă apele, zăgăzuite de plutaş, n-ar fi înmuiat putregaiul, n-ar fi săpat făgaşuri, slăbind puterea meterezului ferecat.

Lăsîndu-i la o parte pe ponei, care se speriaseră sărmanii grozav, lăsîndu-i pe alcalufi, la fel de înspăimîntaţi, lăsîndu-l pe Martin Stricland care ameninţa cu pumnul şi tot blestema, ceilalţi, adică echipajul