Speranţei, scoteau chiote, bucurîndu-se de isprava isteţului plutaş. Se bucura şi Anton Lupan, să vadă deschis drumul spre acel pămînt cu atît mai tainic, cu cît era mai apărat, dar, în acelaşi timp, cine l-ar fi privit cu luare aminte, ar fi văzut un semn de mare îngrijorare pe faţa sa. Se potoliseră trosnetele pe valea Oltişorului, numai apele, mugind vijelioase, la vale, dădeau peste ţărmuri şi vuiau. În schimb, alte trosnete se auzeau…

Seara, căpitanul îşi adună oamenii în cabina sa şi ţinură sfat.

― Băieţi! începu el, scărpinîndu-se încurcat în cap, gest pe care nu-l făcea prima oară azi. Mi se pare că v-am băgat în mare încurcătură, dar dacă veţi judeca bine, veţi vedea că n-am nici o vină şi mă veţi ierta.

Adnana înclină cea dintîi din cap, uitîndu-se la Anton Lupan cu ochii mari. Ea de-abia aştepta să facă el o greşeală, ca să-l poată ierta.

Ismail înclină şi el din cap, tot atît de iertător, ca unul care, la rîndul lui, îşi aştepta iertarea de la căpitan.

Ceilalţi tăcură, fiindcă nu înţelegeau. Numai Gherasim întrebă, avînd dintre toţi, cel mai mare curaj:

― Dar ia spune, domnule, ce s-a întîmplat? Căpitanul se scarpină iarăşi în cap:

― Mi-e teamă c-o să iernăm aici – şi-o să zăbovim aproape un an.

― Cum aşa?

― Am sosit prea tîrziu, Gherasime! Acum, dacă s-au pornit gheţurile, în munţi, n-o să mai putem trece peste creste, în partea cealaltă, să ajungem la Ocean. Ar însemna să înfruntăm mari primejdii, să ne prindă un rîu de gheaţă şi să ne facă praf.

Oamenii se priviră unii pe alţii, îngrijoraţi.

― Şi atunci, domnule?

― Atunci? Trebuie ori să aşteptăm pînă la primăvară, ori să ne lăsăm păgubaşi. Dar ca să ne lăsăm păgubaşi, după ce am făcut atîta drum ca să ajungem aici, nu se potriveşte cu firea mea!

De data asta se scărpină cîrmaciul în cap.

― Pînă la primăvară, zici, domnule?

― Da, pînă la sfîrşitul lui noiembrie socotesc, cînd se îndreaptă timpul, dar nu e încă destul de cald ca să pornească gheţurile. Vedeţi, dacă am fi sosit măcar cu o lună mai devreme!… De întinderea asta însă, ştiţi şi voi, nu sînt eu vinovat!

Bucătarul îşi lăsă capul în pămînt şi se făcu pămîntiu în obraz. Adică el era de vină că îi ţinuse în loc la Montevideo, pentru gazel, şi la Buenos Aires, să-l scape de belea?

― Şi cu merindele ce-o să facem? se auzi glasul cîrmaciului, nepărînd cîtuşi de puţin speriat de vorbele lui Anton Lupan.

Acesta ridică ochii şi se uită la fiecare om din echipaj, mirat că nici unul nu arăta împotrivire – toţi păreau liniştiţi şi împăcaţi.

― Cu merindele?… O să mai facem un drum pînă la Uşuaia, o să vă dau şi bani, să trimiteţi acasă cei care veţi vrea…

― Asta n-ar fi rău, dacă e vorba să zăbovim încă un an, zise Gherasim, înclinînd din cap.

Ismail făcu la fel, sorbindu-l din ochi pe Anton Lupan.

― Deci nu vă împotriviţi?! vorbi acesta, din ce în ce mai mirat. Rămîneţi cu mine, să iernăm aici, în canal?

Cîrmaciul răspunse îndată, ca şi cînd ar fi avut vorba gata pregătită în cap:

― Păi de ce n-am rămîne, domnule?… Eu de mult am stat de vorbă cu oamenii ăştia. De ce adică să strîngă aur numai Stricland? Nouă ne-ar strica? Sîntem noi mai bogaţi?

― Care va să zică aşa?! făcu dumirit Anton Lupan. Ei bine, Gherasime, strîngeţi cît aur veţi putea, numai să nu daţi peste gura hambarului, că pe urmă la plecare, ne trimite la fund primul val.

Oamenii rîseră – cu jumătate de gînd socoteau vorba căpitanului o glumă, cu jumătatea cealaltă o socoteau fapt – se şi visau cu ocale de aur în saci, întorcîndu-se acasă împovăraţi din greu şi bogaţi…

Îi vrăjise şi pe ei aurul, doar veneau din lume, îi cunoşteau preţul şi nu i-ar fi lăsat inima să treacă pe lîngă el şi să nu-l bage în buzunar, că nu s-a pomenit încă drumeţ să vadă în cale pomul încărcat cu roade şi să se ducă mai departe, fără a se înfrupta. Şi astfel, se puseră oamenii pe treabă, prea li se părea mare chilipirul – şi hotărîră ca tot ce vor strînge să împartă între ei, egal, numai căpitanului dîndu-i două părţi, fiindcă era corabia lui, el îi adusese aici, el îi conducea. Ba încă, Ismail socotea că s-ar cuveni să-i dea trei părţi, dacă nu chiar patru – şi cînd spunea asta se uita în ochii lui Anton Lupan de parcă s-ar fi uitat în ochii profetului de la Mecca… Căpitanul însă între timp plănuia altceva, hotărîse să vorbească mai tîrziu despre împărţirea avuţiei, pe el alte gînduri îl stăpîneau. El se uita la alcalufii care adunau aur pentru Martin Stricland, şi amintindu-şi jurămîntul făcut într-o noapte, în cabina Adnanei, se simţea din ce în ce mai înstrăinat de sine însuşi şi mai întristat.

Băştinaşii continuau să vină seara pe malul ăstălalt, locul prielnic de înnoptat, strigîndu-se între ei cu numele date de Haralamb. Dar, în afară de nume, în viaţa lor nu se schimbase nimic, îşi duceau vechiul trai. Dimineaţa treceau rîul, toţi buluc, unii cu pirogile, alţii înot, şi toată ziua stăteau pe brînci, în nisipul ud, bărbaţi, femei şi copii, alegînd aur pentru Martin Stricland, făcînd treaba cu stăruinţă şi cu un ciudat dezinteres, pentru că păhărelul de spirt pe care-l căpătau seara cei mai vîrstnici, nu putea fi socotit un preţ ai trudei lor.

După ce sfîrşeau acest lucru migălos, veneau înapoi, peste apă, femeile aprindeau focuri, bărbaţii, puţin chercheliţi, se duceau gălăgioşi după scoici – n-aveau timp nici de vînat, nici de pescuit, iar noaptea dormeau tot sub cerul gol, strînşi în cerc, tremurînd de frig şi scheunînd.

Era de neînţeles că oamenii aceştia, care făţuiau lemnul cu îndemînare – dovadă pirogile lor, lucrate foarte iscusit – şi cărora nu le trebuise mult să înţeleagă lămuririle lui Black Pedro ca să dureze acea magazie, o ştiţi, nu se trudeau să-şi facă un acoperiş şi pentru ei, ci continuau să înnopteze în ploaie, tremurînd de frig.

Atunci începu căpitanul Speranţei trudnica lui luptă, pentru statornicirea alcalufilor în case omeneşti, primul pas spre împlinirea acelui jurămînt care îl chinuia.

Ca