să se folosească de Black Pedro nu era cu putinţă, metisul rămînea tot timpul pe malul celălalt, păzindu-şi stăpînul ca un cîine ciobănesc, şi dacă îl zărea de departe pe Anton Lupan, mugea, ameninţîndu-l cu pumnul. În schimb, binevoitorul moş Andrei, care învăţase o seamă de cuvinte româneşti, putea fi un bun tălmaci – şi el, într-adevăr, adunîndu-i într-o seară pe ai săi, începu să le vorbească repede, scoţînd piuituri din gît şi arătînd cînd spre căpitanul corăbiei, cînd spre cabana lui Martin Stricland. O seară nu fu de ajuns să le spună acele gînduri – alcalufii nu înţelegeau, se priveau cu nedumerire şi cînd, în sfîrşit, unii din ei pricepură, se puseră pe rîs. Să-şi facă acoperiş, cînd de la naştere erau obişnuiţi să doarmă sub cerul gol?

Căpitanul Speranţei se folosi atunci de un şiretlic. Dacă Martin Stricland avea o cabană, de ce nu şi-ar fi făcut una şi el? Deci, îi rugă pe băştinaşi să-l ajute, şi asta da, ei primiră bucuroşi. Într-o zi, o parte din oameni nu se mai duseră la adunat aur, rămaseră dincoace de Oltişor, spre necazul lui Martin Stricland, care neputînd să lupte cu Anton Lupan, se mulţumi să strîngă pumnii şi să scrîşnească din dinţi, în aşteptarea clipei cînd să se răfuiască definitiv cu acest intrus încăpăţînat.

Îl ura amarnic, din ziua cînd se pomenise aruncat pe ţărm, şi dacă nu înnebunise cînd îl văzuse întorcîndu-se aici, şi aşezîndu-şi tabăra lîngă a lui, asta se datora numai gîndului că aşa, avîndu-l aproape, într-o zi va găsi prilejul să-l strîngă de gît.

Deocamdată, pădurea începu să răsune sub loviturile topoarelor; copacii cădeau, pe rînd, şi erau prefăcuţi în bîrne, cu o repeziciune de neînchipuit. Alcalufii care lucrau primeau seara, în loc de spirt, conserve şi pesmeţi, ceea ce, dacă nu era tocmai pe placul lor, stîrnea bucuria femeilor şi copiilor. Şi astfel, sub îndemnul acestora, bărbaţii îşi continuau lucrul şi a doua zi, cu toate că, deprinşi repede la rău, tînjeau după spirt.

Curînd cabana fu gata, încheiată sub îndrumarea plutaşului, după felul caselor de munte de la noi, cu acoperişul povîrnit, făcut tot din bîrne, (ar fi fost prea migălos să te apuci de şindriluit şi nici lemnul de fag nu era potrivit pentru asta) cu un fel de cerdac în faţă, dar fără tindă, şi cu o singură încăpere, în care să te poţi adăposti, cu uşă în toată regula şi chiar cu ferestre, dar goale, numai cu obloane de lemn, fiindcă n-aveai unde găsi geamuri aici.

În ea încăpură vreo trei familii de alcalufi, care primiră cu destulă teamă adăpostul, după ce aflară în sfîrşit că era făcut pentru ei. Asta se întîmpla pe la jumătatea lui martie, cînd vara se apropia de sfîrşit şi ploile se înteţiseră, mai pătrunzătoare, mai reci.

Cei rămaşi pe-afară dădură tîrcoale cabanei mult timp, privind-o temător şi trăgînd cu urechea, să simtă dacă nu se întîmplă ceva rău. Pînă la miezul nopţii, înăuntru se simţi forfotă; din cînd în cînd, cîte un alcaluf scotea capul pe fereastră, dovadă că oamenii nu se liniştiseră, aşteptau şi ei, ca ăi rămaşi afară, să se întîmple vreun rău nelămurit.

Ploua mai amarnic ca oricînd şi în casă pesemne era cald…

Cine spune că omul nu se poate desprinde de rău, dacă s-a născut o dată cu el, minte – nu trebuie să-l asculţi. Mai cu seamă cînd e vorba să schimbi frigul de afară, cu un culcuş călduros!

Pe la miezul nopţii, forfota din casă se linişti – un timp nu se mai auzi nimic – pînă ce, deodată, pe fereastră răzbiră sforăituri adînci. Cei de afară o luară la fugă, îngroziţi, fiindcă zgomotul le era necunoscut. Ei cunoşteau chelălăitul, scheunatul şi ţipetele de frig, dar nu auziseră niciodată pe cineva sforăind, sforăitul fiind semnul somnului adînc şi tihnit…

Venise iarna în Ţara de Foc… Era luna august, cînd se coace porumbul pe la noi. Aici bătea grindina, ciuruind frunzişul din copaci şi arzînd pielea obrazului. Nu bîntuia niciodată gerul, ca în iernile noastre, şi nici nu ningea întins, să se prindă zăpada pe pămînt, decît sus, în munţi, dar al naibii, nu ştiu cum, parcă era mai frig!

Pe hogeacurile cabanelor ieşea fum necontenit. În marginea pădurii răsărise un cătun întreg, un sat dacă vrei, cu o uliţă dreaptă, trasă cu sfoară, şi cu alte două, de-a curmezişul, coborînd către ţărm, douăzeci şi cinci de case sub acoperişul cărora respirau o sută şi ceva de alcalufi.

Aveau şi poneii grajdul lor acum, să nu stea în grindină şi în frig, ba lîngă grajd mai era şi un şopron, sub care alcalufii adunaseră maldăre întregi de frunziş, hrană pentru caii micuţi, ovăzul nefiindu-le de ajuns.

Dar toate aceste case şi acareturi nu se făcuseră cît ai clipi din ochi. Pădurile de fag de lîngă ţărm nu dădeau lemnul cel mai potrivit. De mult ochea plutaşul cedrii înalţi, care creşteau mai sus, în munţi. Şi într-o bună zi, după ce primi încuviinţarea lui Anton Lupan, luă cu el douăzeci de alcalufi, urcă pe valea Oltişorului, dincolo de zăgazul distrus, pînă găsi copacii cei mai buni şi se puse cu topoarele pe ei, fără să-i pese de nimic, de parcă ar fi fost la el acasă, pe malurile Bistriţei. Iar două zile mai tîrziu, pe apa rîului începură să vină trunchiuri drepte şi lungi…

Numai că la început, în fruntea lor veni Cristea Busuioc, pe o plută alcătuită după vechiu-i meşteşug, ca să nu-şi mai rupă picioarele la vale, pe pămîntul pietros al Ţării de Foc.

Aşa veni plutaşul, chiuind, el din fire sfios şi tăcut, făcînd să răsune munţii pustii, cu cămaşa descheiată pe pieptul voinic, cu barba în vînt, falnic precum îl ştim.

Dar acum, ca să faci case pentru o sută de inşi, oricît de sîrguincioşi ar fi fost aceştia, cioplitul ar fi cerut prea mult timp. La început încercară să prefacă trunchiurile în scînduri, cu ajutorul beşchiei, instrumentul primitiv folosit de unii meşteri de barcaze, de pe malurile Dunării, pînă mai deunăzi. Trunchiul se aşează pe două capre înalte, să întreacă statura unui om, şi doi inşi, unul deasupra, altul