Între sculele de dulgherie aflate la bordul Speranţei erau două joagăre, aşa că se alcătuiră două echipe de beşchegii – şi cîtva timp oamenii se osteniră să facă scînduri în acest chip anevoios şi nespornic. Pînă ce plutaşul, care era mai mare peste cioplitori şi beşchegii, sfătuindu-se cu Anton Lupan, ajutîndu-se cu Ieremia şi cu Haralamb, amîndoi dulgheri buni, ridică pe malul Oltişorului, într-un loc unde ţărmul era potrivit iar curentul viu, un ferăstrău mînat de apă, cum văzuse atîtea pe rîurile de munte cercetate de el încă flăcău fiind.

Toată această înjghebare era făcută numai de lemn, afară de pînza joagărului care se mişca în sus şi-n jos, necontenit, fără să ceară osteneală din partea vreunui om. Cît despre unsori, trebuitoare la fusuri şi pîrghii, folosiră untdelemn de măsline, şterpelit din butoiul lui Gherasim, care parcă se vădea fără fund.

Cînd alcalufii deprinseră şi acest nou meşteşug şi scîndurile începură să iasă cu duiumul, fiindcă ferăstrăul lucra acum ziua şi noaptea, la lumina unui felinar, trîntiră deasupra acoperiş lung – şi astfel, în anul 1883, pe canalul Beagle în Ţara de Foc, echipajul Speranţei puse în mic baza unei adevărate industrii.

La venirea iernii, cei peste o sută de alcalufi, adunaţi de Black Pedro pe drum, aveau adăpost şi vetre pe care făceau focul, să nu mai tremure de frig. Unii mai muriseră între timp, mureau în linişte, fără să ştii cum, ceilalţi se duceau de-i îngropau în pădure – dar veniseră alte triburi în locul lor.

Speranţa fusese iarăşi la Uşuaia, drum trudnic şi anevoios la acest timp, mai cu seamă că din echipaj lipseau doi oameni acum. Era necesar să rămînă cineva aici, să se îngrijească de alcalufi, şi primul fu Cristea Busuioc, iar al doilea, oricît ar părea de ciudat… tocmai Ismail. Poţi să laşi o corabie fără bucătar?… Unde s-a mai pomenit? Dar atît stărui el pe lîngă căpitan, încît acesta se învoi şi se hotărî să gătească mîncare Adnana pe drum.

De unde să ştie ei spaima lui Ismail? Prima oară se prefăcuse bolnav, acum n-ar mai fi mers acelaşi şiretlic şi odată ajunşi la Uşuaia, căpitanul l-ar fi debarcat, aşa cum îl ameninţase de mult!

Goeleta se întoarse abia peste o lună, aducînd iarăşi merinde, pentru mult timp. În lipsa ei, casele sporiseră la număr, acum se cuvenea să dai şi un nume satului alcaluf, deci îndată ce se aruncă ancora, echipajul se sfătui în această privinţă, în căutarea cuvîntului cel mai potrivit.

― Să-i zicem Vai-de-Ei! fu părerea lui Haralamb. Anton Lupan se împotrivi:

― Nu se poate! Vai de cei care tremură de frig prin păduri!

Fiecare din ceilalţi ar fi vrut să-l boteze cu numele satului său, dar satele de obicei îşi iau numele după anumite potriveli, nu după dorinţa oricui.

La urmă, gîndindu-se că alcalufii veniseră aici cu pirogile, vîslind o lună de zile din greu, se socoti nimerit ca satul să se cheme Lopătari – şi aşa îi ziseră în viitor, aşa îl trecu Anton Lupan pe hartă, în locul unde pînă atunci harta arăta pămînt gol. Băştinaşii însă îl pociră niţel, trăgîndu-l spre limba lor, cu toate că alte cuvinte le rosteau fără cusur; din Lopătari ei făcură Lopataia, aşa cum a rămas pînă azi, deşi nu mai e vorba de acelaşi sat şi de acelaşi loc. Fiindcă, după ce satul a ars, iar ei au rătăcit o vreme prin păduri… Dar asta se va vedea la timpul potrivit. Pînă atunci…

Mai către răsărit, dincolo de Oltişor, unde ţărmul era stîncos, apăruseră foci, venite o dată cu iarna, dinspre sud. Acum alcalufii se duceau la vînat şi aveau în sfîrşit hrană din belşug. Ba învăţaseră ca din pielea de focă, pe care de altminteri ştiau de multă vreme s-o argăsească foarte meşteşugit, să-şi croiască un fel de îmbrăcăminte, ca să nu mai umble cu trupul gol în frig.

E ciudat însă că, deşi toate binefacerile acestea veneau de la Anton Lupan şi de la oamenii săi, ei continuau să culeagă aur pentru Martin Stricland.

Culesul aurului era un lucru migălos şi trudnic în acelaşi timp. Închipuiţi-vă o sută de oameni, bărbaţi, femei şi copii, întinşi pe brînci, în nisipul ud, în frig, sub ploaia, ninsoarea sau grindina care cădeau aproape tot timpul. Vara, cînd vremea fusese mai blîndă şi uneori nisipul apuca să se zbicească puţin, lucrul mergea mult mai uşor. Oamenii luau nisip în palmă, suflau peste el, într-un anumit chip, spulberîndu-l în vînt, şi la urmă rămîneau cîteva fire de aur, ascunse printre zbîrcituri.

Cel mai îndemînatic şi mai norocos culegător izbutea în felul acesta să adune trei-patru grame de aur pe zi, pentru care primea, măsurat, un pahar de spirt, ceea ce lui i se părea o răsplată mai mare decît în orice vis.

Şi astfel butoaiele lui Martin Stricland se goleau de spirt, iar sticlele de whisky se umpleau cu praf de aur, cam în acelaşi ritm.

Nu se putea spune că pe ţărmul ăstălalt treaba mergea mai greu, sau mai uşor. Echipajul Speranţei nu avea nici îndemînarea, nici răbdarea alcalufilor ca să culeagă aurul din nisipul mării, fir cu fir. Iar alcalufii, care ar fi fost în stare să facă pentru ei orice, să le aducă pădurile de sus, să-i care în spinare pe ţărm dacă vreunuia i-ar fi venit asemenea gust, să se caţăre în copaci, să se afunde în apa îngheţată şi să stea astfel pînă s-ar fi învineţit la trup – nu înţelegeau să adune aur decît pentru Martin Stricland. Această ciudăţenie a lor rămase de neînţeles. Ai fi putut spune că bărbaţii se lăsau momiţi de spirt. Dar femeile, dar copiii, care nu primeau nici o răsplată pentru migala lor?

Cine ştie ce le spunea Black Pedro, în acel grai necunoscut, semănat cu strigăte ciudate şi cu piuituri! Cine ştie ce primitivă morală îi făcea să rămînă credincioşi scopului pentru care metisul îi adusese aici!

Văzînd că altfel nu se poate, Anton Lupan îşi învăţase oamenii să spele aurul din nisip şi astfel ei se